Amnezie – Sau cum poţi uita cum este să fii într-o relaţie

 Există întotdeauna ceva idealist în ideea de a fi singur. Toată lumea se simte „singur şi fabulos” iar nopțile de karaoke par a avea un repertoriu inepuizabil de piese Destiny’s Child – genul Independent Woman. Dar undeva în între cântec şi dans, părem a uita ce însemnă să fi într-o relație. Imaginea Disney ideală rămâne întipărită undeva în fundal, dar devine neclară. 

 

Cred că poţi ajunge sa uiţi cum e să nu fii singur. Cândva exista o persoană pentru care părăseai petrecerile devreme, acum te surprinde răsăritul dansând.  Mesajele târzii au încetat să fie „Şi eu te iubesc” fiind înlocuite de programări pentru sesiuni de învăţat. 

Totuși,nu pot să nu mă întreb:  oare toţi cei care sunt singuri speră să fie într-o relaţie? Am fost partenera cuiva, dar nu a mers niciodată. După două săptămâni căutam deja semnul de „Ieşire”. Şi nu a fost vina lor. Cu excepţia ocazionalului băiat rău, erau toţi perfecţi pe hârtie, dar le lipsea abilitatea de a mă face să părăsesc caruselului vieţii de single şi să rămân ancorată de un punct fix alături de ei. 

Şi acum încep să fiu amnezică. Relaţia nu mai pare o realitate imediată pentru mine. Am observat atât de mulţi oameni înşelând şi flirtând ascunşi  în penumbra lunii încât totul şi-a pierdut esenţa idealistă. Cât despre mine? Ei bine, mă întreb dacă am fost vreodată cea care a pregătit cafeaua pentru amândoi dimineaţa…Şi dacă da, cum am făcut-o? I-am întins mâna înapoi sau i-am zâmbit în momentele potrivite? Totul pare atât de departe și atât de neobișnuit, încât nu-mi amintesc. L-am lăsat să conducă (măcar un pic) sau am fost prea autoritară?

Știu că, începând cu noul mileniu, cuvântul „dependent” a fost eliminat din vocabularul oricărei persoane single. Dar uneori simţim nevoia sa fim iubiţi de altcineva. Există ceva încântător în a întâlni privirea cuiva mereu nou şi exotic, dar este ispititor să întâlneşti o privire familiară. Îmi dau seama că, pe zi ce trece sunt tot mai puțin capabilă  să fac compromisuri şi să întâlnesc cu cineva la mijlocul drumului.  Comportamentul meu unic de om singur s-a dezvoltat și sunt tot mai puţin dornică să renunţ la el (sau să-l alterez) pentru cineva nou. Ador fluturii în stomac de la prima întâlnire, dar uneori mi-e dor de aniversarea de două luni. 

De fapt, am crezut că sunt la adăpost de astfel de sentimente. Momentul când încetezi să-l urăşti pe fostul partener şi să-ţi aminteşti detaşat de clipele frumoase te fac să adori statutul de single. Zilele trecute o prietenă, foarte entuziasmată, mi-a spus: „de ce am avea nevoie de un prieten, când putem mânca pizza la unu dimineaţa şi să nu ne pese?”… În momentul când am tresărit la remarca ei am ştiut că nu mai sunt în siguranţă…

Dar nu am pledat împotriva ei pentru o relaţie. Ştiam că dimineaţa, momentul meu de slăbiciune va fi irosit şi uitat; a uita, uitând, am uitat…

A voastră sinceră,

xoxo

S.C.

Intâlniri cu termen de valabilitate

”Nu are mâine, dar are viitor.”

Alfredo Bryce Echenique – Ghidul trist al Parisului 

Întotdeauna mi-am dorit să fiu cineva special. Să devin o a doua Christian Amanpour, să scriu un roman asemeni ”Cum să ucizi o pasăre cântătoare” sau să fiu capabilă să cânt precum Miles Davis… Dar undeva ascuns în sufletul meu, mi-am dorit întotdeauna să devin de necesară cuiva. Nu neapărat asemeni aerului pentru o persoană, ci mai degrabă așa cum o zi de iarnă îți amintește de vară, sau cum ai nevoie de ploaie pentru a aprecia soarele. Cred că asta poți atinge doar atunci când devii de neuitat, dar greu de amintit…

Cred că oamenii sunt făcuți pentru a fi împreună. Că după ce aspiri după un lucru, vei lupta pentru a-l obține. Și că uneori trebuie să renunți. Cred că orice poveste de dragoste are la capătul ei doi omeni iresponsabili dornici să încerce chiar dacă știu că vor termina prin a fi sfâșiați. Cred că trebuie să încerci, chiar dacă știi că jurămintele făcute astăzi, vor fi călcate în picioare mâine. 

Unii spun că suferă pentru că nu au putut prezice sfârșitul. Că dacă ar fi cunoscut finalul, nu ar s-ar fi delectat cu începutul. Eu consider că aceia sunt lași. A-i spune nu unei incredibile povești de dragoste, doar pentru că știi că se va sfârși? Crezi că Romeo și Julieta ar fi spus ”nu, mulțumesc, dar nu te iubesc, pentru că vom muri împreună” în loc să se încânte cu limitatul timp avut la dispoziție ?

Prin urmare am ajuns să mă întreb despre relațiile cu un termen de valabilitate. Este acel tip de comuniune care știi sigur că se va termina – fie că este într-o săptămână, un an sau indefinit -. Este acea relație în care te cufunzi fără să te gândești, cu toate că știi că vei fi rănit după. Unii o pot numi sinucidere emoționala. Eu o numesc o poveste de dragoste idealistă.

Prima dată când am compus termenul, a fost când am știut că relația în care mă aflam nu avea posibilitatea unei supraviețuiri. El era clasicul băiat rău, care se străduia să devină bun. Eu eram o studentă ce căuta o romanță. El era dur cu un punct sensibil. Eu căutam ceva nou. Ne-a unit un flirt și un concert de jazz. El vorbea în viitor creând ceva palpabil pentru noi, care nici nu știam că doream. Promitea și aștepta, iar eu vroiam să fiu a lui. Dar curând s-au observat crăpăturile relației noastre de anvergură : el era un soldat american, obișnuit cu întâlnirile dornic să viseze ; eu eram o europeană care nu știam ce înseamnă o relație. Relația noastră pentru mine consta în a petrece timp împreuna pentru câtă vreme eram amândoi în Germania ; eu nu i-am văzut granițele exprimate în timp. El avea nevoie de distanța pentru că vroia o implicare totală. Eu m-am îndrăgostit pentru că intram în criză de timp.

Dar am vrut acea durere excepționala. Am vrut să cred că, în ciuda tuturor diferențelor și a faptului că aveam o clepsidră cu timp scurgându-se în fața noastră, am putea totuși să ne îndrăgostim. El vroia un viitor, iar eu eram dispusă să-i ofer prezentul.

Mai este de mirare că nu mai găsești un bărbat care să nu-și fi lăsat iluziile pentru o confirmare ?          

Aș putea compara relația cu o cutie de lapte. Are un termen de valabilitate clar în care poate fi consumat. Asta înseamnă că nu te vei bucura de lichid, doar pentru că știi data când devine fructul interzis ? Sau vei renunța la orice formă de precauție și îți vei delecta diminețile ? 

Vreau să simt toate emoțiile. Să fiu asemeni unei musculițe care experimentează viața într-o singură zi. Asta nu înseamnă egoism, ci a fi îndrăgostit. Așa cum mergeai în război pentru o convingere, nu poți intra într-o relație pentru un sentiment? Sau în speranța unuia ?

Pentru mine poate că este un sărut de la revedere; pentru el de bun venit. Dar nu regret nimic. El vorbea despre vară ; eu mă gândeam ce haine să port iarna. El avea o perspectivă de doi ani; eu mă gândeam că este întregul timp pe care îl avem. Așa că de ce să nu îți muști limba și să sari în tornada de sentimente? În fond și la urma urmei, vei spune nu, doar pentru că nu este pentru totdeauna?

Cele mai frumoase povești de dragoste au sfârșit tragic. Eu personal, consider că lacrimile sunt un preț echitabil pentru timpul petrecut împreună. Cred în cel care m-a întrebat ” Hai să facem în seara aceasta ceva ce niciunul dintre noi nu a mai făcut vreodată”. Și din nou voi fugi cu el spre necunoscut.

Poate dura o noapte, o săptămână sau pentru totdeauna. Întrebarea este: vei avea curajul să sari, dacă știi că am pornit cronometrul?

A voastră sinceră,

S.C.

Condimente in viata

(English version)

Mă gândeam la toate lucrurile care contează cel mai mult pentru mine; ce mă încântă în dragoste și ce am învățat... după ce tânjesc... 

Astfel am ajuns sa apreciez picantele condimente care îmi delectează cotidianul:

Viața: Am crezut mereu cu tarie, că nu doar momentele care îți taie respirația sunt importante, ci toate acele secunde acumulate, când inspiri cu atât de multă încredere în tine încât ajungi să fii recunoscător că ai învățat tehnica respirației. Toate acele momente când te pregătești pentru ceva terifiant, dar excitant. Atunci când ești pregătit să-ți asumi un risc. Viața este compusa din toate acele clipe când expiri tremurând, pentru ca ai reușit să termini un proiect important. Se petrece atunci când ești bucuros sau când plângi  din tot sufletul. Viața, pentru mine, nu este doar atunci când ești ocupat făcându-ți alte planuri, dar ceea ce îți încântă fiecare zi transformând-o în ceva fabulos!

Învață:  Cu toate că ofer credit studiului meu pentru tot ce am învățat profesional, nu pot sa ignor și să nu ofer și mai multă importanță cărților mele, prietenilor mei și, în special, familiei mele... Deoarece in fiecare zi învăț ceva nou fie ca este despre noul CAP, rasismul in America anilor 1960, cum să îți faci bucle cu o placă de întins părul sau pur și simplu cum să devi un om mai bun. Sunt convinsă că omul învață mai bine din greșeli decât din precauție. 

Lust: Cred în pasiune. Sunt convinsă că cei care o evită, mor câte puțin în fiecare zi. Deasemenea, consider că cei care preferă să pună punctul pe i în loc să danseze liberi într-o tornadă de sentimente nu vor fi cei care îți fac ochii să sclipească; nu ei vor fi cei care îți transformă oftatul dramatic într-un râs sincer. Cred în faptul că tânjim după o atingere pentru ca, ulterior, să trăim fiecare moment la maxim. Cred că într-adevăr oamenii tânjesc unul după celălalt. Nu cred în dragoste la prima vedere, doar în cea la prima atingere. Cred că păcătuitul a fost realizat sub pecetea încântării, pentru a ne putea oferi posibilitatea absolvirii simțurilor.

Sunt de acord cu E.E. Cummings:

“din moment ce sentimentul este primul

Cel care oferă atenție

Sintaxei lucrurilor

Nu te va săruta niciodată cu adeărat; căci viața nu este un paragraf (...)“

Așa că, propun să dăm frâu liber pasiunii...

Iubire: Personal, iubesc iubirea. Deobicei iau decizii rapide privind bărbații, demonstrându-mi că iubesc în mod direct, fără să cred în trecuturi sau viitor. Iubesc complexitățiile unei persoane, savurându-i defectele.  Sunt coninsă că, cacofonia a doi indivizi poate crea ceva incredibil și de neuitat.

Râsul:  În final (dar nu la urmă)... Cred în puterea râsului. Cred în zâmbitul înapoi. Întotdeauna am zâmbit în mijlocul unui sărut, în timp ce îmi savurez cafeaua sau vorbesc la telefon...prin urmare zâmbesc aproape tot timpul.

Acestea sunt ingredientele cu care îmi condimentez în fiecare zi viața.. Care sunt ale voastre?

A voastră,

S.C. xoxo

Draga Bodystep - O scrisoare de despartire

(English version)

Draga Bodystep,

In ultima vreme mi-ai spus ca simti un fel de distanta intre noi. Ei bine... am facut totul cu intentie.

Incepand cu clasa a 8a - deci in ultimii 7 ani - am incercat sa fac sa mearga totul bine intre noi. Am incercat sa gasesc puntea comuna, dar niciodata nu te-ai straduit sa depui si tu minimul efort. Esti mult prea fals. Nenatural. Mult prea fericit. Constant iti bati joc de mine. Imi ignori sentimentele, cauzandu-mi de fiecare data incredibil de multa durere. Si ceea ce ma termina este ca, nu ai nici minima consideratie fata de situatia noastra.

Ai observat macar prezenta mea in fiecare Luni si Miercuri? Pentru ca, dupa ce petrec cu tine fie si numai 1 ora pe zi, ma simt frustrata. Prin urmare nu mai functioneaza intre noi.

Mi-ai placut. Erai ca si majoreta care nu am fost niciodata. Dar realizez ca tie nu iti va placea niciodata de mine la fel de multi ca si mie de tine. Prin urmare trebuie sa infruntam faptele: Ma lasi pe mine sa depun tot efortul singura. Si acum, sunt obosita. Epuizata chiar. De fiecare data cand spui "Din nou, inca o tura"eu sunt mereu prezenta. Mi-ai promis distractie, amuzament, relaxare...Dar tot ce imi oferi este repetitie si plictiseala.

Esti multi prea usuratic. Te oferi tuturor disponibili sa te accepte - si sincera sa fiu nu mai pot accepta situatia asta. Stiu ca esti interesant si "la moda", respectiv ca TOATA LUMEA te-a incercat macar o data in viata. Dar eu sunt obisnuita sa fiu vioara intai - nu un flaut pierdut in multime. Si sa stii ca eram pregatita pentru o relatie serioasa. Dar poate esti mult prea mult pentru mine. Poate esti prea bun - deoarece, sa fim sinceri, nici eu nu sunt superwoman.

Si acum tu te plangi ca te evit...Ei bine de dragul dezbaterii, iti voi comunica problema mea: de ce nu poti fi la fel de dragut cu mine cum esti cu prietenele mele? De ce le oferi lor picioare tonifiate, in timp ce mie doar crampe musculare? Asa ca stai si distreaza-te cu aventurile tale. Nu te voi minti spunandu-ti ca nu sunt geloasa. Dar cred ca este mai bine sa ramanem cunostinte indepartate.

Stiu ca TU vei fi ok. Adica, esti placut de toata lumea. Dar sper sa te calce toti in picioare (literalmente). Prin urmare, mult succes in continuare.

Imi pare rau ca nu pot spune, dupa 7 ani, ca mi-a facut placere...Prin urmare, bucura-te de picioarele altora.

A ta sincera,

Sabina

P.s. Daca te pregatesti sa ma acuzi ca te-am inselat cu Zumba...Ei bine, la naiba, o recunosc. Ma face sa rad, ma protejeaza, ma face sa ma simt sexy si relaxata...Si dupa ce ascultam impreuna cateva melodii, stim ca suntem pregatiti pentru o relatie lunga. Imi pare rau, dar asa e viata.

xo

(Fotografie: sandraturton.com/…/2011/10/Step-Instructor.jpg)

Invatare.

(English version)

In fiecare zi inveti. Eu am aflat o multime de lucruri in primul meu an petrecut intr-o tara straina, dupa ce am schimbat totul. Prin urmare:

- Am invatat cum sa merg pe bicicleta cu o singura mana.
- Am invatat sa apreciez magazinele non-stop.
- Am invatat cum sa imi recapat starea de spirit dupa 12 ore de invatat in fiecare zi.
- Am invatat cum sa traiesc cu dorul de casa si cum sa profit de beneficiile Skype-ului.
- Am invatat cum sa construiesc prietenii noi, sa pastrez unele vechi si cum, uneori, sa las totul sa se dizolve.
- Am invatat cum sa fug cu papuci stiletto pe pietre.
- Am invatat ca unii oameni prefera sa se plimbe desculti in locuri publice, in timp ce altii se rezuma la iarba.
- Am invatat cum sa imi revin dupa o dezamagire.
- Am invatat despre diferenta de mentalitati cu privire la vot, scoli publice si limbi straine. In special faptul ca aceia care proclama preabunul lucrurilor, sunt de fapt cei cu care este cel mai greu sa porti o conversatie.
- Am invatat ca exista ierarhii peste tot: acasa, universitate, la locul de munca, in baruri si chiar si atunci cand stai si astepti la coada.
- Am invatat ca, daca nu zambesti, oamenii cred ca esti suparat.
- Am invatat ca uneori, faptul ca vezi partea buna a lucrurilor nu este o scuza sa nu o vezi pe cea realista.
- Am invatat ca a fi diferit nu este acelasi lucru cu a fi unic.
- Am invatat ca iti poti infrumuseta saptamana, oferind fiecarei zile un nume sexy si amuzant.
- Am invatat ca, in timp ce pentru unii oameni, negrul simbolizeaza tristetea sau moartea, pentru altii este culoarea alb. Si ca, de fapt nu iti poti imagina lumina fara sa o pui in corelatie cu intunericul.
- Ca o imbratisare reprezinta cel mai usor mod de a-ti aminti de o dragoste mai veche.
- Ca mijloacele de transport in comun sunt pline indiferent de tara in care traiesti.
- Ca oamenii pot dormi oriunde daca le oferi ocazia.
- Ca este mai usor sa spui ceva daca persoana este offline.
- Ca exista kharma.
- Ca politica si religia sunt doua teme care dezgheata limba. Dar ingheata totodata si prieteniile.
- Ca becurile economice sunt o prostie.
- Ca o relatie se vede diferit din exterior si ca ce este in interior poate fi diferit fata de ceea ce pare.
- Ca legea este amuzanta doar daca ai un caz amuzant. Si ca viceversa nu se aplica.
- Ca uneori, singurul lucru pozitiv reiesit dintr-o experienta negativa, este ca niciodata nu vei mai putea fi doborat in acelasi mod.
- Ca daca vrei sa fluieri… trebuie doar sa iti aproprii buzele si sa sufli.
- Ca poti vedea intregul tot in ochii persoanelor atunci cand ei cred ca nu te uiti la ei.
- Ca gatitul este amuzant doar ca si activitate de grup.
- Ca este intotdeauna mai usor sa spui „buna ziua” decat „la revedere”
- Ca exista o nuanta de rebeliune in a bea un pahar de vin, imbracat intr-o tinuta eleganta, in mijlocul strazii.
- Ca toata lumea are cate un prieten in care nu mai are incredere. Si multi altii in care au in continuare.
- Ca Latina este interesanta in scriere. Si Araba in vorbire.
- Ca te poti indragosti de cineva doar pentru ca te fac sa razi.
- Ca spinning-ul te innebuneste.
- Ca orice ai face, la sfarsitul zilei te vei gandi la lucrurile ramase nemarcate pe lista ta de prioritati.
- Ca a vorbi in fiecare secunda o alta limba te face sa o uiti (uneori) pe a ta.
- Ca biblioteca iti poate fi o a doua casa. Si o imparti cu mii de persoane.
- Ca, numind fiecare loc „acasa”, iti garantezi o perspectiva mai calda asupra vietii.
- Ca „acasa” nu este pur si simplu locul unde imi incarc telefonul, ci unde se afla parintii mei. Asa ca sper sa nu va mutati in Bangladesh
- Ca mutatul si luatul de la capat iti garanteaza sansa de a redescoperi sinele uitat.
- Dar si ca reinventatul propriei persoane necesita o mare responsabilitate.
- Ca procrastinarea este exceptionala.
- Ca exista oameni care citesc in mijloacele de transport in comun. Si ca studentii care isi transporta cartile dupa ei oriunde in lume nu sunt o raritate.
- Ca si baietii citesc.
- Ca daca nu iti vei asuma riscuri, nu vei realiza niciodata ceva nou.
- Ca a vorbi in jargonul locului de munca este….uneori fenomenal.
- Ca a sta singura este incredibil.
- Ca ceaiul nu va putea inlocui niciodata cafeaua.

Si cel mai important lucru:

Am invatat ca, oricat de mult vei incerca, nu vei reusi niciodata sa ramai acelasi. Daca asta este bine sau nu, inca nu stiu…


A voastra sincera,
S.C. xoxo

Pur si simplu.

(English version)

Uneori simplificand, rezolvam problemele. Asa ca acum vei sti ca:

- Voi rade intotdeauna la glumele tale.
- Voi purta floarea pe care ai cules-o pentru mine in par.
- Te voi lasa sa ma impingi pe leagane.
- Iti voi lasa mesage sexy acolo in locuri surprinzatoare.
- Impreuna vom face istorie.
- Niciodata nu voi lasa urme de machiaj pe camasa ta.
- Am tatuaje secrete.
- Nu ma voi culca niciodata cu prietenul tau cel mai bun.
- Voi incerca sa te incurc atunci cand numeri cu voce tare.
- Voi rade atunci cand incerci sa pozezi.
- Voi purta un tricou alb daca vom spala masina impreuna.
- Voi incerca sa te speriu seara, dar voi finaliza prin a ma infricosa pe mine si tu va trebui sa ma linistesti.
- Nu pot schimba o pana respectiv uleiul la masina singura, dar voi zambi permanent cand vei face aceste lucruri pentru mine.
- Iti voi indeplini trei dorinte.
- Voi rade daca vei incerca sa imi arunci o replica de agatat.
- Niciodata nu iti voi bea ultima bere.
- Inima mea va sari peste o bataie de fiecare data cand vei intra in casa.
- Saruturile mele iti vor taia respiratia.
- Si mie mi se pare ca Charlie Theron este sexy.
- Devin amuzanta si dornica de flirt sub influenta vinului.
- Vei dormi mai bine atunci cand sunt eu langa tine.
- Iti voi multumi de fiecare data cand imi deschizi usa.
- Ne putem uita prima oara la filmul ales de tine.
- Pot fi gata imbracata intr-o jumatate de ora si uneori chiar mai putin.
- Voi arata incredibil de dragut in tricoul tau dimineata.
- Niciodata nu refuz o provocare.
- Ma mulez perfect in bratele tale.
- Ofera-mi flori si un biletel scris de mana si vei avea inima mea.
- Te voi suna atunci cand am promis.
- Trateaza-ma ca si pe o doamna, iar eu te voi trata ca si pe un barbat.
- Sunt constienta de faptul ca, catusele nu sunt doar pentru poltisti.
- Vei gasi micile mele obiceiuri si ritualuri adorabile.
- Pot sa omor si singura paianjenii.
- In continuare mi se cere buletinul de fiecare data cand doresc sa cumpar bautura.
- Nu voi spune « nu este nicio problema »atunci cand exista una.
- Stiu ca frisca nu este doar pentru inghetata.
- Nu vei putea sa nu te gandesti la mine.

Nu este neaparat profunf. Este simplu.


A voastra sincera, S.C.
xo

O arta poetica...

(English version)

Dacă omul nu ar trăi cu iluzia că acțiunile sale ar putea sau nu să influențeze forum-ul extern, s-ar cufunda într-o plictiseală teribilă, murind în fiecare zi câte un pic din cauza propriei banalități.

Prin urmare se transformă într-un Erostrat modern, pregătit să distrugă toate edificiile bunului-simț doar pentru a atrage atenția asupra propriilor paradoxuri existențiale. Arma cea mai puternică a distrugerii nu este - și nu cred că a fost vreodată - necunoașterea. Este infatuarea. Este ignoranța, definită ca și lipsa de auto-impulsionare spre cunoaștere, în favoarea perpetuării în starea de je m'en fiche. În același timp, dacă nu aștepți nimic, nu ai cum să îți pierzi iluziile. Si suntem ceva fără iluzii?

Totuși, trebuie să întreb: unde s-a petrecut ruptura între cele două categorii? Cea a perseverenței către cunoaștere și cea a infatuării?

Linia de pornire a fost aceasi pentru ambele. Ceea ce frapează este că unii au ales să alerge in continuu. Au ales să nu se schimbe, să nu evolueze, să fie asemeni ogarilor care aleargă după un iepure împăiat pe o pistă circulară. Insa în viață nu există cineva care să anunțe finalul cursei. Nu există un reper bine definit pentru sfarsit. Cursa rămâne acerbă. Dar este premiul la fel de satisfăcător atunci când este o cursă a ignoranței?

Alții s-au desprins de conformism. Au luat distanță, renunțând. Nu e chiar o nimica toată.

Problema este că, între aceste două opțiuni triviale și absolut egale , intervine o imposibilitate de a alege în ultimul moment. Trebuie un drum susținut o viață întreagă. Și, din păcate, calea de întoarcere este un pod nesigur deasupra unui abis al presiunii publice.

Prin urmare se petrece o cumplită ezitare a inteligenței între o variantă sau alta, argumentând în van fără să gaseasca un motiv decisiv, în timp ce bunul-simț, respectiv o oarecare etichetă viageră, necunoscută extern, o întărâtă. Ergo, decide.

Dar cum? Cum alege toleranța în locul teribilei infatuări a prostiei? În care moment evolueaza de la stadiul de nascituris în cunoașterea vieții la cel initiat?

Ogarii care rămân pe pistă își sunt suficienți lor înșiși. Sunt cei care ”dau replica”. Sunt jurnaliștii care atacă fără să cunoască toate datele problemei. Sunt artiștii care nu cunosc codurile legale conform carora trebuie să își modeleze lucrările. Sunt profesioniștii care vizează finalul exterminând drumul ce-l consolidează. Sunt cei ce se autointitulează avizați. Sunt cei categorici.

Restul cautăm invizibilul în vizibil. Sunt cei care tac atunci când nu au nimic de spus. Cei care se întorc acasă, pentru a se documenta. Cei care ignoră minusurile, plusand propria-si pulsatie a inimii, nesimtind nevoia unei "puneri la punct"publice si, de cele mai multe ori inutile. Sunt cei care, poate, te vor întreba: ei bine, crezi…fie, dar în ce?

Și va fi mai greu să le răspunzi lor decât ogarilor…Pentru că nu vei avea o dezbatere polemică cu un atotcunoscător, ci vei fi ascultat. Prin urmare, pret de cateva clipe, vei fi singurul care vorbește…

Și atunci trebuie să te întrebi: vei fi capabil să spui tot?

A voastră sinceră,

S.C.

Să stai o clipă în toamnă

Să-i vezi atingerea de-oglindă

Când totu-i galben şi de aur,

Îndrăzneşte să visezi parfumul frunzelor.

Să stai o clipă pierdut în pustiu,

Simţind briza vieţii,

Ascultă tăcerea.

Încearcă să auzi cum îşi plânge lacul fluidul

si aerul vântul.

Stai în încremenire şi auzi cum iubeşte frunza

pământul.

Stai în noapte să vezi cum luna îşi alină stelele...

Căci noaptea se tace,

ziua doar se luminează!

Pseudo-existente.

(English version)

Întotdeauna am găsit mulțimile de oameni fascinante. Obișnuiam să stau în gară și să observ trecătorii care se perindau grăbiți în fața ochilor mei, fugind de priviri, aproape ascunzându-se. Apoi, îmi plăcea să îmi imaginez viețile acestor persoane, creându-le existențe paralele, adjudecându-le calități sau defecte; desenam scenarii…

Privirea s-a oprit odată pe o femeie care emana un aparent aer de mister, ale cărei mișcări păreau împrumutate de la un personaj de film și totuși se vroiau a fi autentice, speciale… proprii. Să imiți e uneori mai greu decât să inventezi.

I-am urmărit pasul grăbit și în același timp melancolic pe străzile orașului, devenit dintr-o dată străin mie. Și totuși era un sentiment de acasă. Se spune că toate emblemele lumii, toate acele femme fatale și-au creat un simbol propriu, un fel de stigmat modern care le autentifică, păstrându-le în memoria tuturor. Aș putea spune că și ea era în căutarea acelui semn de apartenență a eului interior. Astfel, avea buze roșii…

Atmosferă de bordel, o ambianță obscură, îmbibată în parfum, tutun și alcool…Traieste o viață duplicitară. Lumina oferă o senzație de decadență in timp ce privirea încețoșată se pierde prin rotocoalele de fum suflate de aceleași buze roșii. Toți sunt dornici de afirmare discutând teme burgheze. O întrebare se pierde in dezbaterea filozofiei vidului: Ce anume îl definește pe artist? Sa fie creația sa sau stilul de viață?

Se spune că nimic nou nu mai poate fi inventat, deoarece totul există. Viața s-ar putea învârti în jurul unei fantezii frumos brodate, dar cum reușești, fără sclipiri de geniu, să menții poveștile vii? Poate din acest motiv pseudo-intelectualitatea pare atât de perimată. Această lume a aparentului dualism sexual, a androginilor, a orientării confuze nu este nouă… Ea stă alături de prietenii ei, sorbindu-si galeș alcoolul, trăind o viață de o mondenitate discutabilă. Uneori vrei sa cauți fundamentul acestei poze, acestui chip și comportament. Dar poate tot ce găsești este viața unei umbre pierdute în burghezie.

Nu știu dacă la fel este și ea. Poate este o aparență a aparenței. Poate întreaga fațadă este un doar o modalitate de apărare. Dar construirea sinelui nu implică și un eu? Pentru ca un Doppelgänger este doar o imagine a unui alter-ego copleșitor si niciodată originalul.

Pielea ei poartă emblema multora. Vorbele și privirea îl cheamă aparent pe el. O mutuală înțelegere a relației cu caracter dual. Și atunci de ce rămân cuvintele lui în urmă, de ce pare că se înfiripă o legătură de contradicții între el și atâtea altele? Simți că în clipa următoare avea să zâmbească. Uneori mimează un sărut. Femeile simt vântul dramei pe piele.

Halucinogenul vieții și al iluziei poate minți pe oricine. Dar atunci când ei povestesc despre femeile și bărbații din viața lor, ei devin acele personaje, uneori cunoscute, alteori sortite anonimatului. Este iubire uzată, repusă în scenă cu fiecare act.

Dacă îi privesc pe dinăuntru ei par alții… Dar unul este cuplul pentru cei care trec pe lângă el și-un altul pentru cei are sunt înghițiți de fantasma sa, dornică de jocul psihedelic al minții; Poate că s-a vorbit despre ei folosind alte nume sau poate că de fapt am vorbit numai despre mine.

A voastra sincera, S.C.
xoxo

Idei despre viata...

Cred că suntem condamnați să trăim într-o lume unde totul este nimic. Unde politețea absentează sub scuza libertății individuale, iar romantismul este  momentul când cineva îți oferă locul lui în autobuz. O lume în care suntem atât de ahtiați după „trăirea vieții” încât o lăsăm să treacă superficial pe lângă noi.

Întreaga noastră existență poate fi rezumată la eterna comparație cu o călătorie cu trenul. Intri, te așezi, împarți compartimentul cu persoane care urmează sau nu aceeași destinație ca și tine, urmând ca ulterior să cobori într-un timp incert și  o stație inexistentă. Diferența constă în faptul că atunci când te decizi să faci o călătorie cu trenul, de cele mai multe ori știi destinația. Știi durata excursiei. Cât despre persoanele cunoscute…Rareori trăiești experiențe asemănătoare cu  „Unora le place Jazzul”. De cele mai multe ori se aseamănă cu „Crimă în Orient Express”, dar cu trenuri mai rapide și mai puțin elegante. 

Uneori nu există un început clar, o desfășurare a acțiunii definită, un singur apogeu și un final. Viața implică neștiința, schimbarea, acceptarea unui moment și transformarea lui în succes, fără a ști ce urmează. Este un cumul de ambiguități…delicioase, dar incerte.  Pentru că individul uman nu crește absolut, cronologic…Uneori totul se întâmpla într-o singură dimensiune, nedrept. Uneori creștem parțial , rămânând relativi în existența noastră. Uneori suntem maturi  sau copilăroși. Avem un trecut care se amestecă cu prezentul și care ne împinge spre un viitor. Ca ființe, suntem celule, straturi, constelații… Nu suntem definibili și nici măcar comparabili. 

Și atunci cum putem să ne așteptam să avem relații? Cum putem spera să întreținem un foc menit să se stingă? Atunci când împarți compartimentul vieții tale cu cineva nu poți să-l întrebi care este propria destinație. Unii oameni fug de ei înșiși, sperând să se regăsească pe parcurs.

Exista cuvinte care te leagă de o alta persoană. Care odată spuse, implică o intimitate exclusivă. Poți trăi alături de cineva sau să fie mii de kilometri între voi. Pentru că uneori și existența  unui singur gând între două persoane este prea mult. Sau? Avem nevoie de distanță pentru a putea fi apropiați? 

Pentru ca o relație să funcționeze ai nevoie ca persoana de lângă tine să fie acolo. Acolo să îți zâmbească dimineața, să te îmbrățișeze seara, să sărbătorească cu tine un eveniment important. Dar într-un secol în care imobilitatea profesionala este un atribut care te trage în jos, unde capacitatea de a fi un cetățean al lumii este atât de îmbietoare, cum putem să uitam zicala ubi bene ubi patria și să  susținem relații? 

Unii au nevoie de libertate. De libertatea de a-și decora viața după propriile gusturi. De libertatea de a se înfrupta de unii singuri din cornul abundenței. Alții au nevoie de prietenii, de relații, de intimitate, de zâmbete și flirturi pentru a se completa. Dar mă întreb: odată ce intrăm pe făgașul făurarii propriei vieți, cum mai avem timp de altceva? Odată ce atingem pragul maturizării profesionale și personale, timpul încetează a se defini între „noi” și „voi” și se transformă într-un „eu” și „restul”.

Câtă vreme nu ne cunoaștem pe noi înșine, cum putem să ne așteptam de la altcineva să ne ofere răspunsuri la propriile întrebări? Și cum putem la rândul nostru să învățam a-i cunoaște pe alții când suntem prea absorbiți de propria imagine reflectată în oglinda? Societatea îl critică pe Narcis, însă refuză să observe că fiecare om este în adâncul său capabil să se înece în propria reflecție. 

Sunt atât de multe posibilități și atât de puțin timp. Într-adevăr nu noi alegem să ne naștem, însă putem alege atât destinația vieții noastre cât și momentul schimbării ei. Greșelile, însă, le vedem doar în oglinda retrovizoare a călătoriei noastre. Neavând darul premoniției, ne mulțumim cu deja vu-urile existentei. Ne confruntăm cu decizii la fiecare pas. Și se spune că între gând și acțiune sunt folosite multe perechi de pantofi…Fie că sunt Manolo Blahnik sau o pereche de teniși.  

Și atunci? Ar trebui să ne conformăm într-o independență continuă sau să căutam pe acel cineva care să ne împărtășească visele și așteptările?  Kant spunea că experiența fără teorie este oarbă, dar că teoria fără experiență este pură joacă intelectuală. Cum să încerci să experimentezi într-o lume care nu așteaptă ca tu să te refaci după o pierdere? Pentru că într-adevăr teoretizarea pură este o fugă de trăire, iar sentimentele nu își au locul atunci când visezi la absolut. Kierkegaard trăia într-o lume în care el era o piesă de șah, iar oponentul său îi spunea: acea piesă nu poate fi mutată. Paradoxul idei nu se afla în imposibilitatea mutării pionului ci tocmai în faptul că trăim într-o lume care se vrea a fi liberă, fiind de fapt la fel ca și un joc de șah: un cumul de reguli, în care suntem dependenți de mutarea oponentului pentru a fi capabili de a lua propria decizie.  Și din păcate orbecăim în întuneric până să aflăm diferența între ce „trebuie făcut” și ce „aș vrea să fac”. 

Prin urmare ce ar trebui să alegem? Trăirea în prezent sau făurirea unui viitor preconceput în amalgamul viselor noastre? În definitiv, putem lua aceasta decizie? Și avem nevoie de relații sau doar de noi înșine pentru a ne hotărî drumul în viață? Pentru că de cele mai multe ori visul fuge în fața noastră. Și ne străduim, chiar și pentru un moment să trăim la unison cu el și atunci este ca și un miracol. Dar după aceea, ne trezim. Și avem un deja-vu cu durerea realității…chiar dacă ea este uneori învăluită într-un îmbietor miros de scorțișoară…

A voastră sinceră,S.C.

xoxo