Prin cluburi

(English version)

Mărturisesc cu toată inocenţa de care pot da dovadă, că niciodată nu am ştiut cum ar trebui să mă comport într-un club. Serios, niciodată nu am ştiut cum ar trebui să abordez, să ma las abordată sau să interpretez abordările altora.

Sorbindu-mi cafeaua de dimineaţă, am profitat de ocazie pentru o discuţie despre noi şi comportamentele noastre prin cluburi. Nu am fost deloc surprinsă să constat că tuturor ne lipseşte încrederea în sine. Întotdeauna am detestat, dar practicat, obsesia fetelor de a diseca fiecare gest, acţiune chiar şi zâmbet până la refuz. Independente? Mai gândiţi-vă: când a fost ultima dată când aţi mers singure în club sau măcar la o cafea? V-aţi despărţit de grup pentru a vă bucura de un dans în propria prezenţă?

De obicei fetele se grupează hotărâte să afişeze cea mai bună ţinută şi toate atuurile,weekend de weekend prin cluburi, mirându-se de ce părăsesc atât de rar localul cu un număr de telefon (dat sau primit) sau măcar cu un nou flirt la activ. Am uneori impresia că, atât fetele cât şi băieţii s-au speriat de noul mileniu pierzându-şi iniţiativa. L. povestea deunăzi despre un nou "it"-guy, tot mai des întâlnit, care are obiceiul de a-şi prezenta CMPT-ul: Cheia de la Masina, Portmoneul si Telefonul - înainte de a oferi ceva de băut.

Ce gândesc băieţii? Era un citat care îl adoram..."Bărbaţii sunt simpli...sunt ca plantele". O, dar chiar mi-ar plăcea să cred asta. Pentru a primi un feedback cât se poate de realist asupra dilematicii, l-am abordat pe dl.P. Conform teoriei lui, cheia unui flirt reuşit se află în privire. Şi eu care credeam că totul ţine de dans elaborat şi alte trucuri aflate din revistele pentru femei. Mă aşteptam să aud până şi de la el, un om al cărui intelect şi profunzime le apreciez, un discurs macho...Dar dl.P a reuşit să îmi alunge cinismul şi să îmi reamintească motivul pentru care m-am îndrăgostit prima oară...Ei nu caută o aparentă power-woman, aschilombică şi inabordabilă...Ei speră la o privire, la acea fracţiune de secundă când privirea se pierde într-o masă de oameni şi totuşi te uiţi într-o singură direcţie, sperând la reciprocitate. Acel zâmbet de je-ne-sais-quoi care îndeamnă şi facilitează conversaţia.

Ei vor ca atunci când îţi întind mâna, dorind să te ducă într-un loc mai retras, să le răspunzi invitaţiei fiind convinsă că urmează o conversaţie spumoasă, un small-talk inspirat şi nu doar un şir de aluzii sexuale.
Aşa că mă întreb: este atât de rău perindatul prin cluburi? Desigur, poţi avea ghinion; poţi întâlni pe cineva care doreşte doar un alt număr în agendă. Dar poţi avea noroc, să întâlneşti pe cineva care,ei bine, care îţi poate prinde privirea dintr-o mie; care să te vadă pe tine, iar zâmbetul acela (care tu îţi spui că este pentru amica de la bar) să îţi fie adresat. Eu pe acela îl caut...Voi?

A voastră sinceră, S.C.
xoxo

Relatii?

(English version)
 
Se presupune că orice relaţie implică două persoane, iar fundaţia acestui parteneriat se bazează pe triunghiul de aur: încredere, respect şi fidelitate.

Dacă respectul şi încrederea sunt reguli de sine stătătoare, dezbaterea are loc la nivelul fidelităţii. În trecut se considera înşelat acea privire fugară aruncată poate în van unui prospect.  Odată cu intrarea în noul mileniu, toleranţa tuturor a crescut, flirturile străine fiind considerate o expresie sănătoasă a unei relaţii. Uneori se acceptă trio-uri parteneriale, deoarece specimenul masculin este (indiscutabil) politicos, amintindu-şi să-i adreseze "iubitei" cate un te iubesc,aruncat în vânt. Alteori se acceptă o injurie sau un comportament vulgar, deoarece amorezul este în restul timpului "atât de drăguţ". Sunt persoane care celebrează două, trei zile de armonie domestică, bucurându-se de un partener care, în mod surprinzator, astăzi nu şi-a manifestat dorinţa de a le abuza verbal.

Relaţiile de durată sunt la modă. Romantismul a fost depăşit de numărul de luni petrecute împreună. Multe din persoanele aflate într-o relaţie nu pot să îşi amintească de ultimul moment când au fost surprinse de partenerul îndrăgostit.

Într-o epocă a mobilităţii este această situaţie normală? Suntem atât de ahtiaţi după jumătatea noastră încat uităm faptul că suntem fiinţe independente şi raţionale? Aş dori să cred că nu. Mi-ar plăcea să cred că toate fetele care îşi petrec sfârşiturile de săptămână acasă, o fac pentru că îşi doresc să îşi ofere timp pentru ele însele, nu pentru că prietenul le interzice, în timp ce el se distrează în cel mai nou club deschis în oraş. Aş dori să cred că refuză un vernisaj, un film sau o delectare cu o prajitură în parc din lipsă de timp sau interes şi nu din lipsă de partener. 

Într-o lume a duo-urilor, a fi singur te încadrează în categoria "yang"?


A voastră sinceră, S.C.
xoxo

Promotii de Valentine's day...Strategii de marketing?

Supraviețuind încă unui Valentine's Day petrecut în solitudine, am ajuns să mă întreb cărui fapt se datorează acest sentiment de resemnare. Incapacității mele de a suporta o relație de dragul relației, neîntâlnirii unui exemplar masculin care să mă încânte sau teoriei impregnate în mintea mea cum că această sărbătoare este doar un prilej de a satisface buzunarele și orgoliile, nicidecum sufletul?

Am observat o întreagă politică împotriva ideii de "single". Peste tot sunt doar oferte doi-în-unu, weekend-uri romantice în doi și "câștigă-cadoul-perfect-în-luna-îndrăgostiților".

Ar trebui însă să fim, economic vorbind,sinceri...Biletul se poate vinde și la jumătate de preț, weekend-ul să fie pentru o singură persoană, la un salon de wellness sau o sală de sport. Mersul în doi va asigura însă aparenţele: sălile vor fi mai pline, atmosfera va fi de o fericire duală, iar suma finală consumată va fi dublă. Acesta este motivul pentru care, în fiecare an de 14 februarie, se accentuează lipsa unui partener. Orice manevră de a evita inevitabilul este privită cu un ochi critic şi categorisit ca şi "disperat". Dar totul va fi mascat sub un zâmbet maliţios şi o propoziţie încărcată de sensuri ascunse.

Realitatea este cruntă. Oamenii care nu fac parte dintr-un cuplu sunt singuri şi nu singurii, cum dorea Cioran să prezinte lumea. Trăim, dragii mei, într-o lume de duplexuri! Ideea de cuplu este promovată din copilărie, prin modelul clasic de educaţie biparentală, de mamă şi tată, un complex ying-yang esenţial pentru concepţia sănătoasă a vieţii sentimentale. Anii '90 promovau monogamia. Odată cu seriale precum Sex and The City, lumii i-a fost prezentată o lume a mamelor singure sau a adopţiilor de către cupluri homosexuale. În ultima vreme, însă, acest aspect este ignorat: cuplurile sunt la în vogă, cei singuri fiind consideraţi disfuncţionali.

Vă urez un "Happy Valentine's Day", vouă, celor care se abandonează în viaţa "normală". Pentru restul...Propun să dezvoltăm un Singles Day!

Reflectand asupra libertatii aparente

articol aparut in Dilema Veche, nr.302,27 Noiembrie 2009 si Observatorul Cultural, Noiembrie 2009, Numarul 500

„În orice ţară, nu există decât două partide cu adevărat: partidul celor care îndrăznesc să spună şi al celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decât al celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.”

Henry de Montherlant,

Se spune că doar atunci eşti liber, când poţi să spui fără teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămâne cu restrângerea etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu titlul de “recuperată” şi nu “din naştere”?

Se spune că în România anului 1989, şi pietrele începuseră să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am câştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am câştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Până la revoluţia română, trecerea de la stat comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos: Trandafirul…Vama ( te gândeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi găseşte ecoul în binecunoscuta trupă de rock).

Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrăi groaza două luni mai târziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere a mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în Europa democrată, ca şi o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă, era imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate organele ţării. Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost “ucişi” de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificată ca “ambiguă din punct de vedere politic”, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea.

Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La zece ani după “crimele” mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, suntem printe ţările cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic suntem penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi sportul sunt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare ca popor, să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană, a atins cote maxime.

Ce s-a câştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţară democratică. Cu toate acestea ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus “Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere”. Ce putere poate fi mai mare, decât aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz contrar? Am câştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare, ne-am recâştigat dreptul de a călătorii, de a trăi, de a lua propriile decizii…Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia anti-comunistă am câştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită…Şi uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de valuta sau, din contră, o răsplată…

Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lipsa iniţiativei te vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune, frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele “lagăre de reeducare” pentru poziţia avută în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort din faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi cuvântare. Noi însă…noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştientă nebună, cu o nepăsare care altă-dată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge, suntem nemuritori în spirit…ce contează că al nostru trup, alături de viaţă, se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l câştigăm?

Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct cheie pentru România. Era momentul când trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinând mentalitatea “Fie cum o fi”, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism mascat sub emblema “democraţie”. În zilele noastre, suntem mult prea democratici, avem un sânge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărâm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de interes, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate alegem prost. De douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astăzi sunt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim ziua naţională.

Şi totuşi…Sunt o idealistă. Vreau să cred că această atrofie fizică nu este şi una spirituală. Dar suntem un popor care nu am fost reeducaţi. Nu am avut ocazia să depăşim comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din păcate,experimentăm contrariul. Aceeaşi care închinau cupa victoriei in era ceauşistă, dobândesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copii sau rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se ghidează după conceptul care au fost educaţi părinţii lor: “Crede şi nu cerceta”. Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa, este blocată de un munte birocratic şi o răutate de neînteles.

Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege: rămânem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe ( nu mă refer la nivelul de inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate, rămân. Există şi o mână de oameni care alege patriotismul, care vrea să rămână pentru propria-I plăcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară a cărei bun-simţ pare adormit. Dar, un proverb japonez spune: “ Nu poţi trezi pe cineva care se preface a dormi”.

Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al corectitudinii, câtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul revoluţiei a fost scump. Înainte răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combătut. Dar ce faci atunci când acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am câştigat libertate. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate, de care culmea fugim tot timpul. Aceea de informare.

Nu doar acea coloană vertebrala a vocii s-a pierdut. După 1989 România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decât imaginile paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsă de activitate, tinerii se întâlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru un ceva. Astăzi informaţia este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cât ştim să profităm?

Am câştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am câştigat dreptul la ripostă şi îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultura, sau ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cât se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu…Am văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cântau la pian pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul propriu nu pentru media la admitere. Am pierdut multe…dar am câştigat şi experienţa revoltei împotriva “E bine şi-asa”-ului mediocru şi satisfacţia selecţiei nu ca rebel ci ca intelectual.

“Singurele paradisuri posibilie sunt cele pierdute” (Allain de Botton)…Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii nu?...