Beauty is in the eye of the beholder...

(English version)

Dintotdeauna a existat un cult al frumusetii, iar femeile de pretutindeni au incercat sa se conformeze si sa urmeze, daca nu chiar sa anticipeze, aceasta moda in continua schimbare... moda sex-appealului, a frumosului, a originalului.

Dar ce a insemnat aceasta frumusete, acest je-ne-sais-quois de-a lungul vremurilor? Si mai ales, ce este frumusetea si cand se poate stabili daca cineva este frumos sau doar...placut vederii?

Femeile egiptene, de exemplu, erau mici de statura, cu sani conturati si rotunzi, talii inguste, solduri proeminente si abdomene plate. Machiajul era excesiv in zona ochilor, in culori tari (verde, negru, indigo, albastru). Cat despre cultul parfumului...ei bine lor le datoram toate esentele exotice. Aceste femei erau sexy nu doar pentru cum aratau, ci si pentru ca se simteau foarte confortabil in corpurile lor. Purtau haine mulate, care le imbratisau busturile, din materiale aerate, oferindu-le acel aer de zeite ce isi faceau promenadele pe nori de nisip...

In perioada Renasterii, se purta fruntea lata, asa ca femeile isi pensau parul, finalizand frizura intr-un coc cochet. Parul blond era considerat un semn de nobilime, asa ca brunetele (focoase) foloseau esenta de ceapa si stateau ore intregi la soare, pentru a incanta ochiul masculin si a gusta din esenta bogatiei. Din punct de vedere fizic, curbele erau in continuare un simbol al frumuseti, muzele fiind intotdeauna femei rubiconde, robuste chiar.

Anii '20 au adus cu sine o revolta impotriva centurii S si a formelor accentuate, promovate de puritanismului secolului 19. A aparut tunsoarea bob in bucle. s-a revenit la machiajul puternic.. Va amintiti de clowni? Acum a fost si moda cercurilor roze pe obraji, iar buzele sangerau sub arcul lui Cupidon.

Moda relativ masculina nu dureaza prea mult, astfel ca revin pana in anii 50 coafurile feminine, copiate fiind buclele naravase ale lui Bette Davis sau valurile oceanice ale Ritei Hayworth. Iubiti bronzul? Multumita lui Errol Flynn, pielea aramie, perceputa pana atunci ca murdara, a devenit un simbol al avutiei si nobilimii. Cat despre forme...Se poarta in continuare!

Miscarea hippie a promovat ideea de salbatic, natural, cu bucle Farah Fawcett. Spre sfarsitul anilor 60 apare moda punk, a copiilor extravaganti rebeli. Incepand cu aceasta decada, formele sunt in cadere libera, promovat tot mai mult fiind un look silifid, gen Charley's Angels.
Totul se perpetueaza in anii 80, cu excentricii Madonna, Michael Jackson si Cindy Lauper. Stilul androgin devine in. Caracteristica devine si anorexia, si revolutia modei, aparand pentru prima data in istorie marime 0 - 30(EU).

Dar istoria modei nu se sfarseste aici. Anii 90, supranumiti si "the model-years", aduc noi ideale ale frumusetii fizice. Daca Twiggy parea slaba, ei bine Kate Moss devine simbolul "greutatii perfecte", un look numit si "heroin chic". Femeia perfecta? Tunsoarea Rachel - aka Jennifer Aniston in serialul Friends - cu o silueta combinata intre Kate si Cindy Crawford.
La momentul aparitiei filmului Titanic, Kate Winslet era deja considerata "grasa".

Si noi am inventat o noua moda....Se poarta marimea double 0 =28. Se poarta machiajul fals. Se poarta o perfectiune distorsionata. Se poarta anorexia si bulimia.

Dar vorbind cu M., Ch., Poj., Polo ( poli diferinti ai opiniei masculine, noua generatie) raman stupefiata ca a fi cu un top model, adica cu aceasta perfectiune este considerat un act de mandrie, care nu doar ca iti ridica cotele, dar este si laudabil. Motivele? Veti rade, dar rareori a fost numit aspectul fizic, ci cliseul : Are cap, dar nu-i nevoie sa-l foloseasca pentru a gandi.

Am ramas placut surprinsa sa observ ca putine fete urmaresc acest ideal al infometarii frumusetii. Ca putine alearga dupa o himera...

Sau poate alearga...Dar acea naluca dupa care fug, de care le e dor, din cauza careia sufera de o infometare spirituala...este dragostea.

Yours truly, S.C.

xoxo

Crush..or Crushed

(English version)

După ce am pornit entuziasmată în noul anotimp, iată că primăvara mi-a întors spatele și s-a transformat într-o semi-iarnă, dornică să mă facă să revin la cizme și paltoane. Reflectând asupra tuturor situațiilor da capo al fine am ajuns să mă gândesc la relații: când știi că a început sau că trebuie să se termine? Din moment ce întrebarea "vrei să fim împreună?" este infantilă şi "către ce ne îndreptăm?" inhibă, cum poate cineva să știe sigur momentul în care ați devenit un "noi" monogam?

Nu demult am fost la o întâlnire cu dl.T. Deși îmi impun de fiecare dată să nu  întârzii, ajung mereu cu douăzeci de minute mai târziu. Deja eram pregătită să rămân singură în văzul tuturor, sorbindu-mi timorată cafeaua (pentru că, bineînțeles, nu aveam nimic de lecturat asupra mea). Dar surprinzător, era încă acolo. Hotărât și promițător. Ca să dovedesc că este regulă dacă nu este excepție, am întârziat și la a doua întâlnire, dornică parcă să îmi confirm lipsa de orientare temporală. Răsplata mea a fost șansa de a-mi satisface unul dintre vicii: ciocolată cu cafea! Foarte drăguț din partea lui, aș putea spune că a fost chiar echivalentul unei priviri languroase de confirmare din epoca victoriană. Dar între un zâmbet bine plasat și o relație stau multe surâsuri și puține sentimente. Uneori atât de repede se termină un început… 

S. pe de altă parte, este într-o relație bine definită. Însă, pe cât de romantic și siropos ar fi acest parteneriat consolidat, este o mare de compromisuri și obișnuințe. Dar ce este interzis atrage, prin urmare ea are de câteva săptămâni o sclipire în ochi caracteristică celor ce înșeală. Nu aș spune că este dragoste…mai degrabă atracție. Acea intrigă interzisă, acel joc de-a v-ați-ascunselea îi fascinează pe amândoi, iar viața dublă ce se țese în jurul lor, accentuează dorința. Paralelismul s-a terminat însă brusc… Poate pentru a păstra amintirea plăcută a scurtului affair. Sau poate cauza a fost comoditatea, iubirea, obișnuința, respectul, empatia față de partener sau orice alt sentiment care poate fi mascat sub o etichetă. Trebuie însă să mă întreb dacă a încheiat relația corectă. Ea a întrebat clasicul "dar tu ce vrei", răspunsul a speriat-o, consecințele s-au perindat în imaginaţia ei, iar în final a fugit într-o lume a siguranței și a confortului r(el)ațional.

Dar cum poți fi sigur de decizia corectă? Niciun răspuns zeflemist atotcunoscător al cuplurilor nu m-a satisfăcut. Mă gândesc la algoritmul de relații al americanilor. 

Prima întâlnire – cină. Momentul perfect pentru a discuta nimicuri și a testa apele. 

A doua întâlnire – cină și un film. Discuția are ocazia să devină profundă şi familiară.

A treia întâlnire – dans și poate o invitație acasă.

Orice întâlnire după aceasta este considerată o confirmare a relației.

Noi însă, nu avem această educație stradală. De cele mai multe ori, odată trecuți de prima întâlnire, ne epuizăm relația într-o lună pasională, continuând de la caz la caz cu un sirop dulce-mieros de relație adolescentină compromisă sau cu o despărțire încununată de mii de întrebări.

Sunt atâtea semnale. În secolul nostru, avem lumea accesibilă printr-un număr infinit de medii. Atunci când mijloacele de comunicare erau imposibile, intențiile de curtare erau evidente. Când însă efortul constă într-un click și o privire către monitor, cum știi că ați cooperat suficient pentru a fi "într-o relație"?

Obrăjor, când înceta să se auto-convingă de iubirea noastră, îmi reproșa lipsa de atașament. Mă acuza că nu am iubit niciodată și că întregul meu comportament mă trădează, că inocența mea amoroasă transpare prin întreaga mea ființă, iar privirile ce le irosesc în flirturi ascunse, sunt pline doar de trufia celui ce se știe iubit.

Poate că nu am iubit niciodată… Dar am fost mereu îndrăgostită. Poate că în acest sentiment constă o relație. Acea stare de absurdă nervozitate când știi că vă întâlniți, când îți este groază să-i zâmbești, când vrei să surprinzi, când razi în continuu pentru  că te simți atât de bine.

Încă nu știu cum te lămurești dacă ai o relație sau doar o aventură. De unde știi când să trasezi linia între a iubi și a fi îndrăgostit.

Poate că sunt bună doar la reconstruirea puzzle-ului bazat pe o fotografie. Nu mă descurc la fel de iscusit în a la rezolva puzzle-urile umane...

A voastră sinceră, S.C.

xoxo

Primăvara

Nu sunt o persoană căreia să îi placă dimineţile. Dar atunci când sunt trezită de o mângâiere a soarelui, când aerul nici cald, nici rece îmi rumeneşte obrajii...atunci puteţi fi siguri că zâmbesc fericită şi exclam: E primavără! Totul începe cu acea fundă alb cu roşu, cu zâmbetul timid al fetei care primeşte un hornar de la băiatul care îi place, sperând că nu doar norocul îi va fi alături, ci şi el...
Ghioceii răsar sfioşi pe străzile oraşului, în mâinile tuturor femeilor. Ele se bucură, îşi abandonează sensurile interzise şi străzile cu sensuri unice ale sufletului. Le vezi zâmbind gratuit, dăruindu-şi prezenţa tuturor...
Acei fiori... Întotdeauna mă încearcă o uşoară astenie de primăvară. Îmi dăruiesc o plimbare şi o îngheţată printr-un parc ce îşi zumzăie fericirea; îmi dăruiesc o carte bună pe care voi citi zâmbind pe o terasă; îmi dăruiesc acea fugă de dimineaţă cu cafeaua aburindă, clasică, neagră, un pic înţepătoare care mă trezeşte din reverie. Şi îmi mai dăruiesc o lalea trufaşă, gingaşă şi arogantă, care se asortează rochiei mele care deja aminteşte de vară.
Şi de ce nu, îmi dăruiesc o nouă iubire, o nouă aşteptare...Nimic nu se compară cu acei fluturi ai primăverii. Atunci renaşte totul, muzica lentă şi mohorâtă a iernii este înlocuită de note proaspete, care te îndeamnă să îţi unduieşti şoldurile în mijlocul străzii...Culorile devin mai puternice, iar ochii strălucesc oglindind vremea bună...Cum să nu te îndrăgosteşti?
"Vreau să îţi fac, ce le face primăvara cireşilor".
Unii sunt satisfăcuţi dacă îşi reînnoiesc garderoba; alţii preferă să îşi schimbe atitudinea. Unii se mulţumesc cu reîmprospătarea unor iubiri mai vechi, alţii se consolează cu consolidarea trecutului...Cât despre mine, refuz să accept ceva mai puţin decât fluturi la fiecare revedere....şi poate o lalea!
A voastră sinceră, S.C.
xoxo