Cred că suntem condamnați să trăim într-o lume unde totul
este nimic. Unde politețea absentează sub scuza libertății individuale, iar
romantismul este momentul când cineva îți
oferă locul lui în autobuz. O lume în care suntem atât de ahtiați după „trăirea
vieții” încât o lăsăm să treacă superficial pe lângă noi.
Întreaga noastră existență poate fi rezumată la eterna comparație
cu o călătorie cu trenul. Intri, te așezi, împarți compartimentul cu persoane
care urmează sau nu aceeași destinație ca și tine, urmând ca ulterior să cobori
într-un timp incert și o stație
inexistentă. Diferența constă în faptul că atunci când te decizi să faci o călătorie
cu trenul, de cele mai multe ori știi destinația. Știi durata excursiei. Cât
despre persoanele cunoscute…Rareori trăiești experiențe asemănătoare cu „Unora le place Jazzul”. De cele mai multe ori
se aseamănă cu „Crimă în Orient Express”, dar cu trenuri mai rapide și mai puțin
elegante.
Uneori nu există un început clar, o desfășurare a acțiunii
definită, un singur apogeu și un final. Viața implică neștiința, schimbarea,
acceptarea unui moment și transformarea lui în succes, fără a ști ce urmează.
Este un cumul de ambiguități…delicioase, dar incerte. Pentru că individul uman nu crește absolut, cronologic…Uneori totul se întâmpla într-o singură dimensiune, nedrept. Uneori creștem
parțial , rămânând relativi în existența noastră. Uneori suntem maturi sau copilăroși. Avem un trecut care se amestecă
cu prezentul și care ne împinge spre un viitor. Ca ființe, suntem celule, straturi, constelații… Nu suntem
definibili și nici măcar comparabili.
Și atunci cum putem să ne așteptam să avem relații? Cum
putem spera să întreținem un foc menit să se stingă? Atunci când împarți
compartimentul vieții tale cu cineva nu poți să-l întrebi care este propria destinație.
Unii oameni fug de ei înșiși, sperând să se regăsească pe parcurs.
Exista cuvinte care te leagă de o alta persoană. Care odată
spuse, implică o intimitate exclusivă. Poți trăi alături de cineva sau să fie mii
de kilometri între voi. Pentru că uneori și existența unui singur gând între două persoane este prea
mult. Sau? Avem nevoie de distanță pentru a putea fi apropiați?
Pentru ca o relație să funcționeze ai nevoie ca persoana de
lângă tine să fie acolo. Acolo să îți zâmbească dimineața, să te îmbrățișeze
seara, să sărbătorească cu tine un eveniment important. Dar într-un secol în
care imobilitatea profesionala este un atribut care te trage în jos, unde
capacitatea de a fi un cetățean al lumii este atât de îmbietoare, cum putem să
uitam zicala ubi bene ubi patria și să susținem
relații?
Unii au nevoie de libertate. De libertatea de a-și decora viața
după propriile gusturi. De libertatea de a se înfrupta de unii singuri din
cornul abundenței. Alții au nevoie de prietenii, de relații, de intimitate, de zâmbete
și flirturi pentru a se completa. Dar mă întreb: odată ce intrăm pe făgașul făurarii
propriei vieți, cum mai avem timp de altceva? Odată ce atingem pragul maturizării
profesionale și personale, timpul încetează a se defini între „noi” și „voi” și
se transformă într-un „eu” și „restul”.
Câtă vreme nu ne cunoaștem pe noi înșine, cum putem să ne așteptam
de la altcineva să ne ofere răspunsuri la propriile întrebări? Și cum putem la rândul
nostru să învățam a-i cunoaște pe alții când suntem prea absorbiți de propria
imagine reflectată în oglinda? Societatea îl critică pe Narcis, însă refuză să
observe că fiecare om este în adâncul său capabil să se înece în propria reflecție.
Sunt atât de multe posibilități și atât de puțin timp. Într-adevăr
nu noi alegem să ne naștem, însă putem alege atât destinația vieții noastre cât
și momentul schimbării ei. Greșelile, însă, le vedem doar în oglinda
retrovizoare a călătoriei noastre. Neavând darul premoniției, ne mulțumim cu
deja vu-urile existentei. Ne confruntăm cu decizii la fiecare pas. Și se spune că
între gând și acțiune sunt folosite multe perechi de pantofi…Fie că sunt Manolo
Blahnik sau o pereche de teniși.
Și atunci? Ar trebui să ne conformăm într-o independență
continuă sau să căutam pe acel cineva care să ne împărtășească visele și așteptările?
Kant spunea că experiența fără teorie
este oarbă, dar că teoria fără experiență este pură joacă intelectuală. Cum să încerci
să experimentezi într-o lume care nu așteaptă ca tu să te refaci după o
pierdere? Pentru că într-adevăr teoretizarea pură este o fugă de trăire, iar
sentimentele nu își au locul atunci când visezi la absolut. Kierkegaard trăia într-o
lume în care el era o piesă de șah, iar oponentul său îi spunea: acea piesă nu
poate fi mutată. Paradoxul idei nu se afla în imposibilitatea mutării pionului
ci tocmai în faptul că trăim într-o lume care se vrea a fi liberă, fiind de
fapt la fel ca și un joc de șah: un cumul de reguli, în care suntem dependenți
de mutarea oponentului pentru a fi capabili de a lua propria decizie. Și din păcate orbecăim în întuneric până să
aflăm diferența între ce „trebuie făcut” și ce „aș vrea să fac”.
Prin urmare ce ar trebui să alegem? Trăirea în prezent sau făurirea
unui viitor preconceput în amalgamul viselor noastre? În definitiv, putem lua
aceasta decizie? Și avem nevoie de relații sau doar de noi înșine pentru a ne hotărî
drumul în viață? Pentru că de cele mai multe ori visul fuge în fața noastră. Și
ne străduim, chiar și pentru un moment să trăim la unison cu el și atunci este
ca și un miracol. Dar după aceea, ne trezim. Și avem un deja-vu cu durerea realității…chiar
dacă ea este uneori învăluită într-un îmbietor miros de scorțișoară…
A voastră sinceră,S.C.
xoxo