Idei despre viata...

Cred că suntem condamnați să trăim într-o lume unde totul este nimic. Unde politețea absentează sub scuza libertății individuale, iar romantismul este  momentul când cineva îți oferă locul lui în autobuz. O lume în care suntem atât de ahtiați după „trăirea vieții” încât o lăsăm să treacă superficial pe lângă noi.

Întreaga noastră existență poate fi rezumată la eterna comparație cu o călătorie cu trenul. Intri, te așezi, împarți compartimentul cu persoane care urmează sau nu aceeași destinație ca și tine, urmând ca ulterior să cobori într-un timp incert și  o stație inexistentă. Diferența constă în faptul că atunci când te decizi să faci o călătorie cu trenul, de cele mai multe ori știi destinația. Știi durata excursiei. Cât despre persoanele cunoscute…Rareori trăiești experiențe asemănătoare cu  „Unora le place Jazzul”. De cele mai multe ori se aseamănă cu „Crimă în Orient Express”, dar cu trenuri mai rapide și mai puțin elegante. 

Uneori nu există un început clar, o desfășurare a acțiunii definită, un singur apogeu și un final. Viața implică neștiința, schimbarea, acceptarea unui moment și transformarea lui în succes, fără a ști ce urmează. Este un cumul de ambiguități…delicioase, dar incerte.  Pentru că individul uman nu crește absolut, cronologic…Uneori totul se întâmpla într-o singură dimensiune, nedrept. Uneori creștem parțial , rămânând relativi în existența noastră. Uneori suntem maturi  sau copilăroși. Avem un trecut care se amestecă cu prezentul și care ne împinge spre un viitor. Ca ființe, suntem celule, straturi, constelații… Nu suntem definibili și nici măcar comparabili. 

Și atunci cum putem să ne așteptam să avem relații? Cum putem spera să întreținem un foc menit să se stingă? Atunci când împarți compartimentul vieții tale cu cineva nu poți să-l întrebi care este propria destinație. Unii oameni fug de ei înșiși, sperând să se regăsească pe parcurs.

Exista cuvinte care te leagă de o alta persoană. Care odată spuse, implică o intimitate exclusivă. Poți trăi alături de cineva sau să fie mii de kilometri între voi. Pentru că uneori și existența  unui singur gând între două persoane este prea mult. Sau? Avem nevoie de distanță pentru a putea fi apropiați? 

Pentru ca o relație să funcționeze ai nevoie ca persoana de lângă tine să fie acolo. Acolo să îți zâmbească dimineața, să te îmbrățișeze seara, să sărbătorească cu tine un eveniment important. Dar într-un secol în care imobilitatea profesionala este un atribut care te trage în jos, unde capacitatea de a fi un cetățean al lumii este atât de îmbietoare, cum putem să uitam zicala ubi bene ubi patria și să  susținem relații? 

Unii au nevoie de libertate. De libertatea de a-și decora viața după propriile gusturi. De libertatea de a se înfrupta de unii singuri din cornul abundenței. Alții au nevoie de prietenii, de relații, de intimitate, de zâmbete și flirturi pentru a se completa. Dar mă întreb: odată ce intrăm pe făgașul făurarii propriei vieți, cum mai avem timp de altceva? Odată ce atingem pragul maturizării profesionale și personale, timpul încetează a se defini între „noi” și „voi” și se transformă într-un „eu” și „restul”.

Câtă vreme nu ne cunoaștem pe noi înșine, cum putem să ne așteptam de la altcineva să ne ofere răspunsuri la propriile întrebări? Și cum putem la rândul nostru să învățam a-i cunoaște pe alții când suntem prea absorbiți de propria imagine reflectată în oglinda? Societatea îl critică pe Narcis, însă refuză să observe că fiecare om este în adâncul său capabil să se înece în propria reflecție. 

Sunt atât de multe posibilități și atât de puțin timp. Într-adevăr nu noi alegem să ne naștem, însă putem alege atât destinația vieții noastre cât și momentul schimbării ei. Greșelile, însă, le vedem doar în oglinda retrovizoare a călătoriei noastre. Neavând darul premoniției, ne mulțumim cu deja vu-urile existentei. Ne confruntăm cu decizii la fiecare pas. Și se spune că între gând și acțiune sunt folosite multe perechi de pantofi…Fie că sunt Manolo Blahnik sau o pereche de teniși.  

Și atunci? Ar trebui să ne conformăm într-o independență continuă sau să căutam pe acel cineva care să ne împărtășească visele și așteptările?  Kant spunea că experiența fără teorie este oarbă, dar că teoria fără experiență este pură joacă intelectuală. Cum să încerci să experimentezi într-o lume care nu așteaptă ca tu să te refaci după o pierdere? Pentru că într-adevăr teoretizarea pură este o fugă de trăire, iar sentimentele nu își au locul atunci când visezi la absolut. Kierkegaard trăia într-o lume în care el era o piesă de șah, iar oponentul său îi spunea: acea piesă nu poate fi mutată. Paradoxul idei nu se afla în imposibilitatea mutării pionului ci tocmai în faptul că trăim într-o lume care se vrea a fi liberă, fiind de fapt la fel ca și un joc de șah: un cumul de reguli, în care suntem dependenți de mutarea oponentului pentru a fi capabili de a lua propria decizie.  Și din păcate orbecăim în întuneric până să aflăm diferența între ce „trebuie făcut” și ce „aș vrea să fac”. 

Prin urmare ce ar trebui să alegem? Trăirea în prezent sau făurirea unui viitor preconceput în amalgamul viselor noastre? În definitiv, putem lua aceasta decizie? Și avem nevoie de relații sau doar de noi înșine pentru a ne hotărî drumul în viață? Pentru că de cele mai multe ori visul fuge în fața noastră. Și ne străduim, chiar și pentru un moment să trăim la unison cu el și atunci este ca și un miracol. Dar după aceea, ne trezim. Și avem un deja-vu cu durerea realității…chiar dacă ea este uneori învăluită într-un îmbietor miros de scorțișoară…

A voastră sinceră,S.C.

xoxo

Nu poți trăi cu, dar nici fără

Astăzi mă gândeam la relații. În fiecare limbă am inventat atât de multe cuvinte pentru a descrie acest lucru particular care face două persoane să strălucească împreună. Și peste tot unde ne uităm, vedem relații…fie că sunt între doctor și pacient, om și câine, prietene sau cupluri, oamenii tind să se unească.

Eu cred că relațiile sunt ca și bursa: chiar dacă uneori sunt previzibile, nu ești niciodată sigur.

Unii spun că nu poți fi niciodată sigur de nimic. Dar o relație este ca și un top de cașmir: va fi mereu la modă și, dacă este sută la sută real, ai făcut o investiție care se va dovedi a fi rentabilă și profitabilă de-a lungul anilor.

Atunci când știm dacă am luat decizia corectă? Că persoana pe care am cunoscut-o este menită să rămână în viața noastră? Uneori trebuie să supraviețuim cerții pentru a realiza că suntem compatibili. În același timp, eu cred că, dacă o relație nu este cristal atunci o ceartă sau o neînțelegere va fi exact ca și criza financiară: dură la început, austeră pe parcurs, iar repercursiunile vor rămâne vizibile pentru totdeauna. 

Sau poate ai nevoie de un permanent calm pentru a susține relația…Cu toate că, este credința mea personală, că nu două persoane nu se vor putea oglindi niciodată atât de perfect încât să nu răsară o fisură la un moment dat. 

Suntem cu toții atât de complecși încât suntem uniți de toate diferențele noastre și separați de toate similitudinile. Cred că întreaga noastră viața este o goană în speranța reconstituirii mitului androgin; mitul edenic despre o relație perfectă, două suflete pereche menite să fie împreună. Și totuși, am realizat că, în momentul creației, nimeni nu a simțit nevoia să făurească două cupluri sau un triunghi conjugal. Acel creator a considerat că este suficient să existe un bărbat și o femeie în această lume și că ei își sunt suficienți unul altuia. Și atunci de ce suntem într-o permanentă căutare nu doar după sufletul pereche ci și după prietena perfectă? 

Auzim mereu de acele relații excepționale: cele patru prietene, compania perfectă, bărbatul perfect sau femeia genială. Suntem antrenați să credem că există undeva pe pământul acesta cineva care este perfect pentru noi și care ne caută la rândul lor. Dar dacă reflectăm asupra problematicii, șansa să găsim persoana respectivă, între câteva bilioane de alte persoane, este atât de mică, încât putem să și renunțăm la idee. 

Atunci dacă nimic nu ne consolidează visul, de ce mai încercăm?  Poate că este în ADN-ul nostru; poate că nu putem să renunțăm la speranță; poate pentru că de fapt tânjim după acea persoană particulară…poate pentru că ardem de fapt de dorința să fim completați. Fie că este de un bărbat sau o femeie. 

Și totuși, chiar suntem incompleți dacă suntem singuri? Unii au nevoie de o altă persoană pentru a se putea defini pe sine. Vorbesc in NOI, relații și  viitor. Am inventat show-uri care promovează independența femeii, dar dacă suntem realiști vis-a-vis de viață, observăm că trăim în continuare într-o societate patriarhală: femeile merg rareori singure în cluburi, cafenele, galerii și sunt reticente cu privire la solitudine. Și ce mă frapează este că, în timp ce bărbații sunt perfect capabili să-și construiască un viitor singuri, femeile au nevoie de prietene sau un alt EL pentru a-și stabili propria viață.

Ei erau vânători și au învățat că, pentru a fi victorioși trebuie să fie capabili să stea singuri într-o pădure și să biruiască balaurul. Femeile, pe de altă parte, rămâneau acasă, în grupuri, gătind, bazându-se una pe cealaltă și bârfind. Iar această mentalitate s-a transpus cumva mascat și în secolul douăzeci și unu. 

Dacă mă întrebi despre suflete pereche, aș putea să răspund că iubesc cuvântul suflet și îmi place cuvântul pereche, dar nu sunt capabilă să merg mai departe cu sensul ascuns al termenului. Pentru că, la rândul meu cred în independență și mă străduiesc să o obțin în fiecare zi. Cu toate că sinele meu profesional îmi spune că nu există bărbatul perfect sau prietenele excepționale, mă trezesc la finalul unei zile sorbind cocktailul cu fetele și căutându-mi jumătatea. 

Și ce faci când, să zicem, ai găsit acea persoană specială? Te părăsești pe tine modelându-te după acel cineva? Sau trebuie să purtăm o bătălie constantă între noi înșine și celălalt? Uneori ne agățăm de o relație chiar dacă este toxică. Pentru că, deși ești sigur că nu poți trăi fără ea, rămâi în urmă întrebându-te dacă poți trăi cu ea.

Pentru că așa este cu oamenii…. Spre deosebire de matematica simplă nu pot fi adăugați sau substituiți după aceleași reguli. Este, de cele mai multe ori, greu să găsești pe altcineva care, adunat ție să rezulte cu adevărat un doi. Iar alte dăți nu ești pregătit să ai o ecuație negativă în viața ta. 

Așa că, într-adevăr, uneori chiar credem că ne-am găsit jumătatea; că, împreună suntem tunete și fulgere…iar în anumite dimineți chiar și un răsărit de soare. Dar uneori, chiar și răsăritul te poate dezamăgi.

A voastră sinceră, S.C.

xoxo

Momente...

Uneori o fată se simte singură și în acele momente nu este nicio cură mai bună decât o ieșire în oraș cu prietenele.
 

Cred că, în ultima perioadă, toate miturile despre relații au fost distruse și nimeni nu mai crede nimic. Ne uităm la comedii romantice cu un ochi cinic și o atitudine sarcastică. Suntem sceptici în ceea ce privește întâlnirile. Ne cenzurăm dorința de a ne deschide inima pentru o relație doar pentru că suntem convinși că știm deja destinația finală. Chiar și colțul la care se va încheia aventura. 

Unele fete merg la petreceri doar pentru că împărtășesc credința că acestea ar fi un mod de a sparge gheața. S. profită de ele pentru a practica sportul văzut - apreciat - părăsit, cunoscut ca și sportul celor care sunt într-o relație, dar merg singuri la petreceri. 

Cât despre mine...Ei bine eu continui să frecventez petrecerile în speranța că voi trăi acel moment când tot ce este greșit pare corect.  Acum câțiva ani am cunoscut pe cineva. Am simțit o atracție imediată și am sperat că ne vom întâlni din nou. Trei ani mai târziu m-am întors în același punct când nu știu ce simt. Poate că este infantil, dar nu pot să nu mă întreb: când atingi limita între iubire și dorință? 

Sunt o persoană care se îndrăgostește ușor și își pierde la fel de ușor interesul; cumva, niciodată nu am întrecut limita propriei salvări emoționale.  Bărbații, când au o aventură de o noapte, pornesc cu ideea că femeia știe ce face, că nu este prima oară și, prin urmare, se lasă duși de val. Femeile reflectează asupra celor întâmplate dimineața următoare. Pentru că, oricât de emancipat ar fi secolul douăzeci și unu, dacă o fată are prea mulți bărbați ascunși în dormitorul ei, își cedează poziția de doamnă în favoarea celei de ușuratică.  

Atunci, când se transformă o aventură de o noapte într-un show care durează mai mult sau devine chiar o relație? Nimeni nu știe. În mod ironic, femeile nu cred în egalitatea sexelor când vine vorba de romanțe între așternuturi. Ele cred în iubire și amorezare. Dar uneori acea  îndrăgostire este un simplu vis care speri să-l transformi în realitate sau o afirmație făcută când ești la mii de kilometri distanță de cel care tu îl crezi a fi domnul Perfect. 

Este o credință comună că bărbații înșeală și au aventuri de o noapte pentru simplul motiv că pot, dar femeile o fac pentru că au sentimente. Și atunci când tragem linia între sexe? În timp ce sexul frumos este atras pe calea păcatului doar de emoții, bărbații sunt atrași de dorință. Dar oare nu au și ei un strop de sentimente? Adică, dacă facem parte din aceeași specie, trebuie să avem ceva în comun, nu? 

Pasiunea și romantismul merg mână în mână. La fel și aventurile de o noapte și miturile. Sunt fidelă zicalei că ceea ce se petrece undeva, rămâne acolo, dar ce înseamnă când trecutul prinde prezentul din urmă? Sau nu înseamnă nimic? Văd relații funcționând peste tot în jurul meu și atunci mă întreb: merită osteneala? Nu știu… poate trebuie doar să trăiești momentul, carpe diem, nu?

Așa că într-adevăr, poți cunoaște pe cineva la o petrecere. Și pe urmă din nou într-o stație de autobuz. Și el poate părea băiatul perfect, doar ca să se transforme în încă o persoană care nu sună înapoi. Sau cunoști pe cineva la job și petreci o noapte excepțională, doar ca să realizezi că cel cu care ești  într-o relație este cel pe care îl iubești. Sau beți împreună o cafea, aveți cea mai intensă conexiune și după aceea nu te mai recunoaște pe stradă. Sau vă treziți discutând la trei dimineața pur și simplu ca și prieteni amintindu-vă de trecut și trăind un viitor ce nu se va întâmpla  niciodată. Cine știe? Viața nu este întotdeauna așa cum ai plănuit-o. Unii se ascund de colegii de cameră, alții o trăiesc pe un acoperiș uitându-se la stele. 

Unora le este frică. Și mie îmi este. El m-a întrebat asta, iar eu am fost îngrozită să-i spun ca îmi era frică că nu va fi niciodată cine speram eu să fie, că nu este capabil să țină la mine așa cum vroiam eu; că jocurile sunt obositoare; că îmi este dor de el. Însă am trișat și am spus doar că, într-adevăr, îmi era frică. Și într-o oarecare măsură era corect. Am cunoscut atât de multe persoane și am trăit atât de multe vieți încât am uitat în care dintre ele noi doi luam micul dejun în pat.

Pentru că, interdicțiile nu au avut niciodată vreo șansă în fața exhibițiilor. Și fondul unei fete rele s-a arătat întotdeauna, oricât de drăguță s-a prefăcut a fi. Prin urmare credeți în mituri. Uneori veți avea o prietenie incredibilă. Sau vă veți trezi neîndrăgostite, dar respectate pentru ceea ce sunteți și jucând un rol mai important decât ”încă una pe listă”. 

Și uneori, în această călătorie numită viață vă veți trezi cu cel mai important lucru, trăind o aventură ce nu va fi niciodată uitată...Vă veți cunoaște pe voi înșivă. Iar acest lucru nu vi-l poate dărui nicio relație de un an sau de o noapte. Oricât de bune ar fi acestea. Cât despre mine...Am întâlnit multe persoane. Dar...eu sunt o destinație și nu o oprire de-a lungul drumului. 

A voastră sinceră, S.C.

xoxo

Definitii si relatii

Întotdeauna m-am întrebat ce anume definește o relație. Când suntem în măsură să o numim "bună" și când "rea"? Este adevărat că factorul negativ se face mult mai ușor sesizabil, atunci când relația este într-adevăr distrusă, atunci când intervine violența, când se atinge acel punct masochist care distruge ambele persoane implicate.

Dar trebuie să întreb: nu suntem oare cu toții un pic masochiști? Nu ne forțăm cu toții să continuam o relație doar de dragul trecutului sau în speranța viitorului? De câte ori nu am continuat să fim cu cineva doar în amintirea a ceea ce a fost? Ne spunem mereu "obișnuia să …” uitând că ne-am despărțit dintr-un anume motiv, care era  solid la momentul când sufletele noastre au ales să purceadă pe drumuri diferite.

Uneori, dacă nu proiectam anumite idealuri asupra partenerilor noștri, ne pierdem întreaga speranță asupra unui viitor al relației. Așa că încercăm mereu. Și de îndată ce rămânem singuri, ne întrebam ce s-a întâmplat cu cavalerul în armură.  Eu condamn societatea. Fiecare fetiță crește ascultând poveștile Cenușăresei și ale Prințesei Adormite. Prinții lor sunt sinceri, fideli, inteligenți, arată excepțional, sunt de viță nobilă și știu cum să iubească. Și nu sunt doar iubiții lor ci și salvatorii lor pe cai albi. Dar uităm că acest basm nu se va adeveri niciodată în viața reală. Acum, femeile se trezesc și fără un sărut, muncesc și se salvează singure. Și, presupunând că acest cavaler va apărea, acesta va fi doar un bonus al vieții lor și nu scopul principal.

Dar dacă nici basmele și nici speranțele nu constituie definiția unei relații care ar fi aceasta? Am citit că singurul lucru care poate defini o relație este o alta, fie că este una din trecut sau o proiecție asupra viitorului, avem nevoie de O ALTA PERSOANA pentru a defini prezentul trăit cu cineva.

Uneori este în sensul bun. Dacă ultima noastră escapadă amoroasă nu a fost satisfăcătoare, putem fi recunoscători pentru ce trăim în prezent.  Dar ce se întâmpla dacă ceea ce am trăit în trecut nu poate fi comparabil cu prezentul? Dacă trecutul nostru a fost atat de incredibil încat orice s-ar întampla în momentul de fata nu poate depași așteptarile?  O. mi-a povestit că ultimul ei prieten i-a daruit un vis. Și erau îndragostiți, iar el a fost poate cavalerul ei în armura. Cu toate acestea nu au reușit să ramana impreuna. Iar ea a avut puterea să-i reziste în final când el vroia să o arunce încă o data în tumultul vieții sale distruse de sentimente nespuse. Dupa ce a fost imperfect, a dorit să se transforme în tot ce ea iși putea imagina. Însă, ca o femeie puternică, ea și-a îndeplinit dorintele proprii și nu ale proiecției ei. Și totuși ma întreb: de ce se gandește în continuare la trecut? 

Ei bine, la randul meu, am trait relații excepționale. Relații în care am fost iubita și am primit tot ce mi-as fi putut dori în viziunea mea romantică de la cavalerul meu. Însă am refuzat să ma conformez. Am preferat să raman sălbatică, sperand că într-o zi voi gasi pe cineva suficient de puternic care să ma susțina și să ma ridice pana la cer.

Pentru că știți, chiar dacă sărutați o mie de broaște pe drum, într-o buna zi o veți săruta pe cea care se va transforma într-un print. Și dacă nu, atunci macar veți fi caștigat suficienta experienta și veți avea ocazia să scrieți despre aceasta. Zambind:) 

A voastra sincera, S.C   

xoxo

Dezamagiri si bucurii:)

In perioada 28.05 - 6.06 se desfasoara in Cluj a noua editie a festivalului TIFF... Ca si in fiecare an, sunt o gramada de filme pe care doresc sa le vad, multe proiectii la care nu ajung, evenimente care ma incanta si altele care ma dezamagesc.

Primul lucru care ma incanta la TIFF este redeschiderea terasei Muzeului de Arta. Ieri, 29.05, a avut loc vernisajul expozitiei lui Andrei Pandele , un fotograf care a avut curajul sa prezinte Romania comunista comunistilor prin intermediul fotografiilor sale. La acelasi eveniment s-a lansat si noul numar al revistei Punctum (care merita cumparata, continand un interviu cu Andrei Pandele, poze prezentate in expozitie si multe altele). Recomand cu caldura sa vizitati expozitia, pentru a vedea trecutul si a reflecta asupra prezentului.

Targutul Vintage m-a dezamagit enorm. In afara de o minunata brosa cumparata mamei, am avut suprinderea sa observ multe haine cumparate din second hand-uri, fara ca vanzatorii sa depuna macar efortul sa le curete si sa le aranjeze. De asemenea, alaturi de piese veritabile, stateau genti murdare, de parca o piesa vintage trebuie sa fie prafuita si nu originala. O idee frumoasa, umbrita de lipsa de corectitudine a unora.

Seara, am vazut filmul, Cholita Libre. Realizatoarele vroiau sa prezinte viata dificila a femeilor boliviene, insa acele lupte de wrestling nu m-au incantat sau sensibilizat. Dar, pentru a avea o idee despre viata din Bolivia si a invata o lectie despre saracie, ambitie, putere si stradanie, merita vazut.

Dracula, la castelul Bontida, a avut parte de un decorul reusit. Luminile rosii au fost de efect, iar ruinele castelului te transpuneau intr-o atmosfera tipica unui film de groaza. Speriati am fost mai putin, deoarece multe din scenele ce se vroiau a fi infricosatoare erau de fapt amuzante. Desi era inceputul cinematografiei, ma gandesc la Nosferatu, eine Symphonie des Grauens, un film realizat in aceeasi perioada, dar care socheaza prin decor, atmosfera creata si jocul actoricesc. Muzica lui Gary Lucas a fost perfecta in unele momente, inoportuna in altele, dar ineditul evenimentului este de apreciat.

Inapoi in Cluj, nu doar ploaia imi sterge zambetul de pe buze... Ci si faptul ca observ cum promovam "miserupismul" editorialistic. A citi despre " toping de emotii", "relatie muribunda", "ta'su", " sufocare discreta a interventiei celor din exterior" si alte maxime editorialiste este ceva enervant. Utilizarea de neologisme in exces, fara a le cunoaste sensul, respectiv, imprumutul excesiv,inutil si incorect de cuvinte din alte limbi ma face sa imi amintesc de scrierile lui Caragiale si sa ma intreb: s-a schimbat cu ceva societatea in care traim fata de cea descrisa in operele sale (comice, dar dureros de adevarate)? Nu stiu, monşer, cert este ca, pe zi ce trece cultura noastra este tot mai " admirabila, sublima,dar lipseste cu desavarsire".

A voastra sincera, S.C.

xoxo