O arta poetica...

(English version)

Dacă omul nu ar trăi cu iluzia că acțiunile sale ar putea sau nu să influențeze forum-ul extern, s-ar cufunda într-o plictiseală teribilă, murind în fiecare zi câte un pic din cauza propriei banalități.

Prin urmare se transformă într-un Erostrat modern, pregătit să distrugă toate edificiile bunului-simț doar pentru a atrage atenția asupra propriilor paradoxuri existențiale. Arma cea mai puternică a distrugerii nu este - și nu cred că a fost vreodată - necunoașterea. Este infatuarea. Este ignoranța, definită ca și lipsa de auto-impulsionare spre cunoaștere, în favoarea perpetuării în starea de je m'en fiche. În același timp, dacă nu aștepți nimic, nu ai cum să îți pierzi iluziile. Si suntem ceva fără iluzii?

Totuși, trebuie să întreb: unde s-a petrecut ruptura între cele două categorii? Cea a perseverenței către cunoaștere și cea a infatuării?

Linia de pornire a fost aceasi pentru ambele. Ceea ce frapează este că unii au ales să alerge in continuu. Au ales să nu se schimbe, să nu evolueze, să fie asemeni ogarilor care aleargă după un iepure împăiat pe o pistă circulară. Insa în viață nu există cineva care să anunțe finalul cursei. Nu există un reper bine definit pentru sfarsit. Cursa rămâne acerbă. Dar este premiul la fel de satisfăcător atunci când este o cursă a ignoranței?

Alții s-au desprins de conformism. Au luat distanță, renunțând. Nu e chiar o nimica toată.

Problema este că, între aceste două opțiuni triviale și absolut egale , intervine o imposibilitate de a alege în ultimul moment. Trebuie un drum susținut o viață întreagă. Și, din păcate, calea de întoarcere este un pod nesigur deasupra unui abis al presiunii publice.

Prin urmare se petrece o cumplită ezitare a inteligenței între o variantă sau alta, argumentând în van fără să gaseasca un motiv decisiv, în timp ce bunul-simț, respectiv o oarecare etichetă viageră, necunoscută extern, o întărâtă. Ergo, decide.

Dar cum? Cum alege toleranța în locul teribilei infatuări a prostiei? În care moment evolueaza de la stadiul de nascituris în cunoașterea vieții la cel initiat?

Ogarii care rămân pe pistă își sunt suficienți lor înșiși. Sunt cei care ”dau replica”. Sunt jurnaliștii care atacă fără să cunoască toate datele problemei. Sunt artiștii care nu cunosc codurile legale conform carora trebuie să își modeleze lucrările. Sunt profesioniștii care vizează finalul exterminând drumul ce-l consolidează. Sunt cei ce se autointitulează avizați. Sunt cei categorici.

Restul cautăm invizibilul în vizibil. Sunt cei care tac atunci când nu au nimic de spus. Cei care se întorc acasă, pentru a se documenta. Cei care ignoră minusurile, plusand propria-si pulsatie a inimii, nesimtind nevoia unei "puneri la punct"publice si, de cele mai multe ori inutile. Sunt cei care, poate, te vor întreba: ei bine, crezi…fie, dar în ce?

Și va fi mai greu să le răspunzi lor decât ogarilor…Pentru că nu vei avea o dezbatere polemică cu un atotcunoscător, ci vei fi ascultat. Prin urmare, pret de cateva clipe, vei fi singurul care vorbește…

Și atunci trebuie să te întrebi: vei fi capabil să spui tot?

A voastră sinceră,

S.C.

Să stai o clipă în toamnă

Să-i vezi atingerea de-oglindă

Când totu-i galben şi de aur,

Îndrăzneşte să visezi parfumul frunzelor.

Să stai o clipă pierdut în pustiu,

Simţind briza vieţii,

Ascultă tăcerea.

Încearcă să auzi cum îşi plânge lacul fluidul

si aerul vântul.

Stai în încremenire şi auzi cum iubeşte frunza

pământul.

Stai în noapte să vezi cum luna îşi alină stelele...

Căci noaptea se tace,

ziua doar se luminează!

Pseudo-existente.

(English version)

Întotdeauna am găsit mulțimile de oameni fascinante. Obișnuiam să stau în gară și să observ trecătorii care se perindau grăbiți în fața ochilor mei, fugind de priviri, aproape ascunzându-se. Apoi, îmi plăcea să îmi imaginez viețile acestor persoane, creându-le existențe paralele, adjudecându-le calități sau defecte; desenam scenarii…

Privirea s-a oprit odată pe o femeie care emana un aparent aer de mister, ale cărei mișcări păreau împrumutate de la un personaj de film și totuși se vroiau a fi autentice, speciale… proprii. Să imiți e uneori mai greu decât să inventezi.

I-am urmărit pasul grăbit și în același timp melancolic pe străzile orașului, devenit dintr-o dată străin mie. Și totuși era un sentiment de acasă. Se spune că toate emblemele lumii, toate acele femme fatale și-au creat un simbol propriu, un fel de stigmat modern care le autentifică, păstrându-le în memoria tuturor. Aș putea spune că și ea era în căutarea acelui semn de apartenență a eului interior. Astfel, avea buze roșii…

Atmosferă de bordel, o ambianță obscură, îmbibată în parfum, tutun și alcool…Traieste o viață duplicitară. Lumina oferă o senzație de decadență in timp ce privirea încețoșată se pierde prin rotocoalele de fum suflate de aceleași buze roșii. Toți sunt dornici de afirmare discutând teme burgheze. O întrebare se pierde in dezbaterea filozofiei vidului: Ce anume îl definește pe artist? Sa fie creația sa sau stilul de viață?

Se spune că nimic nou nu mai poate fi inventat, deoarece totul există. Viața s-ar putea învârti în jurul unei fantezii frumos brodate, dar cum reușești, fără sclipiri de geniu, să menții poveștile vii? Poate din acest motiv pseudo-intelectualitatea pare atât de perimată. Această lume a aparentului dualism sexual, a androginilor, a orientării confuze nu este nouă… Ea stă alături de prietenii ei, sorbindu-si galeș alcoolul, trăind o viață de o mondenitate discutabilă. Uneori vrei sa cauți fundamentul acestei poze, acestui chip și comportament. Dar poate tot ce găsești este viața unei umbre pierdute în burghezie.

Nu știu dacă la fel este și ea. Poate este o aparență a aparenței. Poate întreaga fațadă este un doar o modalitate de apărare. Dar construirea sinelui nu implică și un eu? Pentru ca un Doppelgänger este doar o imagine a unui alter-ego copleșitor si niciodată originalul.

Pielea ei poartă emblema multora. Vorbele și privirea îl cheamă aparent pe el. O mutuală înțelegere a relației cu caracter dual. Și atunci de ce rămân cuvintele lui în urmă, de ce pare că se înfiripă o legătură de contradicții între el și atâtea altele? Simți că în clipa următoare avea să zâmbească. Uneori mimează un sărut. Femeile simt vântul dramei pe piele.

Halucinogenul vieții și al iluziei poate minți pe oricine. Dar atunci când ei povestesc despre femeile și bărbații din viața lor, ei devin acele personaje, uneori cunoscute, alteori sortite anonimatului. Este iubire uzată, repusă în scenă cu fiecare act.

Dacă îi privesc pe dinăuntru ei par alții… Dar unul este cuplul pentru cei care trec pe lângă el și-un altul pentru cei are sunt înghițiți de fantasma sa, dornică de jocul psihedelic al minții; Poate că s-a vorbit despre ei folosind alte nume sau poate că de fapt am vorbit numai despre mine.

A voastra sincera, S.C.
xoxo