Dacă omul nu ar trăi cu iluzia că acțiunile sale ar putea sau nu să influențeze forum-ul extern, s-ar cufunda într-o plictiseală teribilă, murind în fiecare zi câte un pic din cauza propriei banalități.
Prin urmare se transformă într-un Erostrat modern, pregătit să distrugă toate edificiile bunului-simț doar pentru a atrage atenția asupra propriilor paradoxuri existențiale. Arma cea mai puternică a distrugerii nu este - și nu cred că a fost vreodată - necunoașterea. Este infatuarea. Este ignoranța, definită ca și lipsa de auto-impulsionare spre cunoaștere, în favoarea perpetuării în starea de je m'en fiche. În același timp, dacă nu aștepți nimic, nu ai cum să îți pierzi iluziile. Si suntem ceva fără iluzii?
Totuși, trebuie să întreb: unde s-a petrecut ruptura între cele două categorii? Cea a perseverenței către cunoaștere și cea a infatuării?
Linia de pornire a fost aceasi pentru ambele. Ceea ce frapează este că unii au ales să alerge in continuu. Au ales să nu se schimbe, să nu evolueze, să fie asemeni ogarilor care aleargă după un iepure împăiat pe o pistă circulară. Insa în viață nu există cineva care să anunțe finalul cursei. Nu există un reper bine definit pentru sfarsit. Cursa rămâne acerbă. Dar este premiul la fel de satisfăcător atunci când este o cursă a ignoranței?
Alții s-au desprins de conformism. Au luat distanță, renunțând. Nu e chiar o nimica toată.
Problema este că, între aceste două opțiuni triviale și absolut egale , intervine o imposibilitate de a alege în ultimul moment. Trebuie un drum susținut o viață întreagă. Și, din păcate, calea de întoarcere este un pod nesigur deasupra unui abis al presiunii publice.
Prin urmare se petrece o cumplită ezitare a inteligenței între o variantă sau alta, argumentând în van fără să gaseasca un motiv decisiv, în timp ce bunul-simț, respectiv o oarecare etichetă viageră, necunoscută extern, o întărâtă. Ergo, decide.
Dar cum? Cum alege toleranța în locul teribilei infatuări a prostiei? În care moment evolueaza de la stadiul de nascituris în cunoașterea vieții la cel initiat?
Ogarii care rămân pe pistă își sunt suficienți lor înșiși. Sunt cei care ”dau replica”. Sunt jurnaliștii care atacă fără să cunoască toate datele problemei. Sunt artiștii care nu cunosc codurile legale conform carora trebuie să își modeleze lucrările. Sunt profesioniștii care vizează finalul exterminând drumul ce-l consolidează. Sunt cei ce se autointitulează avizați. Sunt cei categorici.
Restul cautăm invizibilul în vizibil. Sunt cei care tac atunci când nu au nimic de spus. Cei care se întorc acasă, pentru a se documenta. Cei care ignoră minusurile, plusand propria-si pulsatie a inimii, nesimtind nevoia unei "puneri la punct"publice si, de cele mai multe ori inutile. Sunt cei care, poate, te vor întreba: ei bine, crezi…fie, dar în ce?
Și va fi mai greu să le răspunzi lor decât ogarilor…Pentru că nu vei avea o dezbatere polemică cu un atotcunoscător, ci vei fi ascultat. Prin urmare, pret de cateva clipe, vei fi singurul care vorbește…
Și atunci trebuie să te întrebi: vei fi capabil să spui tot?
A voastră sinceră,
S.C.