Întotdeauna am găsit mulțimile de oameni fascinante. Obișnuiam să stau în gară și să observ trecătorii care se perindau grăbiți în fața ochilor mei, fugind de priviri, aproape ascunzându-se. Apoi, îmi plăcea să îmi imaginez viețile acestor persoane, creându-le existențe paralele, adjudecându-le calități sau defecte; desenam scenarii…
Privirea s-a oprit odată pe o femeie care emana un aparent aer de mister, ale cărei mișcări păreau împrumutate de la un personaj de film și totuși se vroiau a fi autentice, speciale… proprii. Să imiți e uneori mai greu decât să inventezi.
I-am urmărit pasul grăbit și în același timp melancolic pe străzile orașului, devenit dintr-o dată străin mie. Și totuși era un sentiment de acasă. Se spune că toate emblemele lumii, toate acele femme fatale și-au creat un simbol propriu, un fel de stigmat modern care le autentifică, păstrându-le în memoria tuturor. Aș putea spune că și ea era în căutarea acelui semn de apartenență a eului interior. Astfel, avea buze roșii…
Atmosferă de bordel, o ambianță obscură, îmbibată în parfum, tutun și alcool…Traieste o viață duplicitară. Lumina oferă o senzație de decadență in timp ce privirea încețoșată se pierde prin rotocoalele de fum suflate de aceleași buze roșii. Toți sunt dornici de afirmare discutând teme burgheze. O întrebare se pierde in dezbaterea filozofiei vidului: Ce anume îl definește pe artist? Sa fie creația sa sau stilul de viață?
Se spune că nimic nou nu mai poate fi inventat, deoarece totul există. Viața s-ar putea învârti în jurul unei fantezii frumos brodate, dar cum reușești, fără sclipiri de geniu, să menții poveștile vii? Poate din acest motiv pseudo-intelectualitatea pare atât de perimată. Această lume a aparentului dualism sexual, a androginilor, a orientării confuze nu este nouă… Ea stă alături de prietenii ei, sorbindu-si galeș alcoolul, trăind o viață de o mondenitate discutabilă. Uneori vrei sa cauți fundamentul acestei poze, acestui chip și comportament. Dar poate tot ce găsești este viața unei umbre pierdute în burghezie.
Nu știu dacă la fel este și ea. Poate este o aparență a aparenței. Poate întreaga fațadă este un doar o modalitate de apărare. Dar construirea sinelui nu implică și un eu? Pentru ca un Doppelgänger este doar o imagine a unui alter-ego copleșitor si niciodată originalul.
Pielea ei poartă emblema multora. Vorbele și privirea îl cheamă aparent pe el. O mutuală înțelegere a relației cu caracter dual. Și atunci de ce rămân cuvintele lui în urmă, de ce pare că se înfiripă o legătură de contradicții între el și atâtea altele? Simți că în clipa următoare avea să zâmbească. Uneori mimează un sărut. Femeile simt vântul dramei pe piele.
Halucinogenul vieții și al iluziei poate minți pe oricine. Dar atunci când ei povestesc despre femeile și bărbații din viața lor, ei devin acele personaje, uneori cunoscute, alteori sortite anonimatului. Este iubire uzată, repusă în scenă cu fiecare act.
Dacă îi privesc pe dinăuntru ei par alții… Dar unul este cuplul pentru cei care trec pe lângă el și-un altul pentru cei are sunt înghițiți de fantasma sa, dornică de jocul psihedelic al minții; Poate că s-a vorbit despre ei folosind alte nume sau poate că de fapt am vorbit numai despre mine.
A voastra sincera, S.C.xoxo