Amnezie – Sau cum poţi uita cum este să fii într-o relaţie

 Există întotdeauna ceva idealist în ideea de a fi singur. Toată lumea se simte „singur şi fabulos” iar nopțile de karaoke par a avea un repertoriu inepuizabil de piese Destiny’s Child – genul Independent Woman. Dar undeva în între cântec şi dans, părem a uita ce însemnă să fi într-o relație. Imaginea Disney ideală rămâne întipărită undeva în fundal, dar devine neclară. 

 

Cred că poţi ajunge sa uiţi cum e să nu fii singur. Cândva exista o persoană pentru care părăseai petrecerile devreme, acum te surprinde răsăritul dansând.  Mesajele târzii au încetat să fie „Şi eu te iubesc” fiind înlocuite de programări pentru sesiuni de învăţat. 

Totuși,nu pot să nu mă întreb:  oare toţi cei care sunt singuri speră să fie într-o relaţie? Am fost partenera cuiva, dar nu a mers niciodată. După două săptămâni căutam deja semnul de „Ieşire”. Şi nu a fost vina lor. Cu excepţia ocazionalului băiat rău, erau toţi perfecţi pe hârtie, dar le lipsea abilitatea de a mă face să părăsesc caruselului vieţii de single şi să rămân ancorată de un punct fix alături de ei. 

Şi acum încep să fiu amnezică. Relaţia nu mai pare o realitate imediată pentru mine. Am observat atât de mulţi oameni înşelând şi flirtând ascunşi  în penumbra lunii încât totul şi-a pierdut esenţa idealistă. Cât despre mine? Ei bine, mă întreb dacă am fost vreodată cea care a pregătit cafeaua pentru amândoi dimineaţa…Şi dacă da, cum am făcut-o? I-am întins mâna înapoi sau i-am zâmbit în momentele potrivite? Totul pare atât de departe și atât de neobișnuit, încât nu-mi amintesc. L-am lăsat să conducă (măcar un pic) sau am fost prea autoritară?

Știu că, începând cu noul mileniu, cuvântul „dependent” a fost eliminat din vocabularul oricărei persoane single. Dar uneori simţim nevoia sa fim iubiţi de altcineva. Există ceva încântător în a întâlni privirea cuiva mereu nou şi exotic, dar este ispititor să întâlneşti o privire familiară. Îmi dau seama că, pe zi ce trece sunt tot mai puțin capabilă  să fac compromisuri şi să întâlnesc cu cineva la mijlocul drumului.  Comportamentul meu unic de om singur s-a dezvoltat și sunt tot mai puţin dornică să renunţ la el (sau să-l alterez) pentru cineva nou. Ador fluturii în stomac de la prima întâlnire, dar uneori mi-e dor de aniversarea de două luni. 

De fapt, am crezut că sunt la adăpost de astfel de sentimente. Momentul când încetezi să-l urăşti pe fostul partener şi să-ţi aminteşti detaşat de clipele frumoase te fac să adori statutul de single. Zilele trecute o prietenă, foarte entuziasmată, mi-a spus: „de ce am avea nevoie de un prieten, când putem mânca pizza la unu dimineaţa şi să nu ne pese?”… În momentul când am tresărit la remarca ei am ştiut că nu mai sunt în siguranţă…

Dar nu am pledat împotriva ei pentru o relaţie. Ştiam că dimineaţa, momentul meu de slăbiciune va fi irosit şi uitat; a uita, uitând, am uitat…

A voastră sinceră,

xoxo

S.C.