După ce am pornit entuziasmată în noul anotimp, iată că primăvara mi-a întors spatele și s-a transformat într-o semi-iarnă, dornică să mă facă să revin la cizme și paltoane. Reflectând asupra tuturor situațiilor da capo al fine am ajuns să mă gândesc la relații: când știi că a început sau că trebuie să se termine? Din moment ce întrebarea "vrei să fim împreună?" este infantilă şi "către ce ne îndreptăm?" inhibă, cum poate cineva să știe sigur momentul în care ați devenit un "noi" monogam?
Nu demult am fost la o întâlnire cu dl.T. Deși îmi impun de
fiecare dată să nu întârzii, ajung mereu
cu douăzeci de minute mai târziu. Deja eram pregătită să rămân singură în văzul
tuturor, sorbindu-mi timorată cafeaua (pentru că, bineînțeles, nu aveam nimic
de lecturat asupra mea). Dar surprinzător, era încă acolo. Hotărât și
promițător. Ca să dovedesc că este regulă dacă nu este excepție, am întârziat și
la a doua întâlnire, dornică parcă să îmi confirm lipsa de orientare temporală.
Răsplata mea a fost șansa de a-mi satisface unul dintre vicii: ciocolată cu
cafea! Foarte drăguț din partea lui, aș putea spune că a fost chiar echivalentul
unei priviri languroase de confirmare din epoca victoriană. Dar între un zâmbet
bine plasat și o relație stau multe surâsuri și puține sentimente. Uneori atât
de repede se termină un început…
S. pe de altă parte, este într-o relație bine definită. Însă,
pe cât de romantic și siropos ar fi acest parteneriat consolidat, este o mare
de compromisuri și obișnuințe. Dar ce este interzis atrage, prin urmare ea are
de câteva săptămâni o sclipire în ochi caracteristică celor ce înșeală. Nu aș
spune că este dragoste…mai degrabă atracție. Acea intrigă interzisă, acel joc
de-a v-ați-ascunselea îi fascinează pe amândoi, iar viața dublă ce se țese în
jurul lor, accentuează dorința. Paralelismul s-a terminat însă brusc… Poate pentru
a păstra amintirea plăcută a scurtului affair. Sau poate cauza a fost comoditatea,
iubirea, obișnuința, respectul, empatia față de partener sau orice alt
sentiment care poate fi mascat sub o etichetă. Trebuie însă să mă întreb dacă a
încheiat relația corectă. Ea a întrebat clasicul "dar tu ce vrei", răspunsul
a speriat-o, consecințele s-au perindat în imaginaţia ei, iar în final a fugit într-o
lume a siguranței și a confortului r(el)ațional.
Dar cum poți fi sigur de decizia corectă? Niciun răspuns
zeflemist atotcunoscător al cuplurilor nu m-a satisfăcut. Mă gândesc la
algoritmul de relații al americanilor.
Prima întâlnire – cină. Momentul perfect pentru a discuta
nimicuri și a testa apele.
A doua întâlnire – cină și un film. Discuția are ocazia să
devină profundă şi familiară.
A treia întâlnire – dans și poate o invitație acasă.
Orice întâlnire după aceasta este considerată o confirmare a
relației.
Noi însă, nu avem această educație stradală. De cele mai
multe ori, odată trecuți de prima întâlnire, ne epuizăm relația într-o lună pasională,
continuând de la caz la caz cu un sirop dulce-mieros de relație adolescentină
compromisă sau cu o despărțire încununată de mii de întrebări.
Sunt atâtea semnale. În secolul nostru, avem lumea
accesibilă printr-un număr infinit de medii. Atunci când mijloacele de
comunicare erau imposibile, intențiile de curtare erau evidente. Când însă
efortul constă într-un click și o privire către monitor, cum știi că ați
cooperat suficient pentru a fi "într-o relație"?
Obrăjor, când înceta să se auto-convingă de iubirea noastră,
îmi reproșa lipsa de atașament. Mă acuza că nu am iubit niciodată și că întregul
meu comportament mă trădează, că inocența mea amoroasă transpare prin întreaga
mea ființă, iar privirile ce le irosesc în flirturi ascunse, sunt pline doar de
trufia celui ce se știe iubit.
Poate că nu am iubit niciodată… Dar am fost mereu
îndrăgostită. Poate că în acest sentiment constă o relație. Acea stare de
absurdă nervozitate când știi că vă întâlniți, când îți este groază să-i zâmbești,
când vrei să surprinzi, când razi în continuu pentru că te simți atât de bine.
Încă nu știu cum te lămurești dacă ai o relație sau doar o
aventură. De unde știi când să trasezi linia între a iubi și a fi îndrăgostit.
Poate că sunt bună doar la reconstruirea puzzle-ului bazat
pe o fotografie. Nu mă descurc la fel de iscusit în a la rezolva puzzle-urile
umane...
A voastră sinceră, S.C.
xoxo
lasa dear, ei sa fie cu noi.....nu noi cu ei:)) hahahahahaaaa :X
RăspundețiȘtergereCrede-ma ca un esti singura care nu stie cum sa procedeze, uneori luam decizii pt ca stim ca trebuie luate nu pentru ca simtim ca intr-adevar este decizia potrivita sentimentelor noastre. Si totusi concluzia mea este : trust your heart!
RăspundețiȘtergereQuestion is... Do you always listen to your heart?...
RăspundețiȘtergerefeelings only slow you down, they kill reason
RăspundețiȘtergerePost-ul tau este foarte interesant. Faptul ca iti pui intrebari si incerci sa dai un raspuns ma face sa te admir. Aceleasi intrebari sunt si in mintea mea, atunci cand merg la o intalnire. Adevarul este ca, fiecare fiinta are modul sau de a gandi si nu putem fi niciodata siguri ca aceeasi conceptie a noastra despre relatii este si a lor.
RăspundețiȘtergere"Trust your heart" nu mi se pare o concluzie potrivita. Sentimentul de iubire se declanseaza dupa multe intalniri cu persoana iubita sau intr-o fractiune de secunda cand esti la supermarket sau in cafenea. Presupunand ca esti indragostit si simti ca ea este aleasa, cum poti sa iti dai seama ca si ea simte la fel ? Raspunsul se afla in timp. De aceea unii oameni prefera 'short-terms relations' sau affairs, ca un refugiu din aceasta lume. Dar si ei vor iubi la randul lor si vor suferi, intelegand ca acesta este farmecul iubirii: sa te bucuri si sa suferi la fel de intens, stiind ca a doua zi vei fi capabil sa o faci din nou. Despartirea nu trebuie sa fie o tragedie, pentru ca, inevitabil, vei gasi pe cineva mai bun si mai misterios.
@ Tom Fori: “Love is bullshit. Emotion is bullshit. I am a rock. A jerk. I'm an uncaring asshole and proud of it.”
RăspundețiȘtergere— Chuck Palahniuk
@ Alex Vlas: Sunt aproape in totalitate de acord cu tine...Mai putin in dilematica cu este sau nu aleasa, respectiv simte sau nu la fel. Mi-ar placea sa cred ca traim intr-o lume ideala unde nu ne pasa ce cred sau simt ceilalti. In care am avea incredere si curaj sa riscam si sa facem surprize romantice sau impretinente egoiste, cu nonsalanta cu care Dali se credea perfect. Dar asta chiar cred ca este imposibil...
RăspundețiȘtergere