Incredibila uşurătate a nefiinţei

                                         “Trebuia treptat să nu mai fiu eu   însumi,

                                                              ci un individ oarecare într-o serie nedefinită”

                                                               

Ce rămâne atunci când totul este distrus? Câte din crimele imperiilor cuceritoare îi mai fac astăzi pe moştenitorii “epocilor de aur” să roşească şi să-şi coboare privirile atunci când se întâlnesc faţă în faţă, copilul atacantului şi cel al victimei? Care este scopul rememorării unui trecut care va fi amintit superficial nepoţiilor copiilor noştri, fără ca măcar să-i cutremure, să le ofere un frison al groazei, imaginându-şi fie şi o fracţiune de secundă trecutul?

 

Acum un secol s-a dezvoltat o maşină de omucidere. Aceasta producea o moarte, uneori rapidă fizic, dar atât de lentă în spirit, lăsându-şi victimele goale pe dinăuntru, păstrând cel mai nociv dintre sentimente: resemnarea. Morţii comunismului îşi plâng uitarea. Iar familiile se dilată...Familia mea în comunism devine o familie naţională, internaţională a tuturor  victimelor...

 

Idealul comunismului era o utopie. O lume a egalităţii în interiorul unui regn inegal, diferenţiat de la natură: omul. Niciodată nu s-a revoltat ţestoasa cerând locul leului. Însă omul a dorit întotdeauna egalitate, în special la scară superioară. România spera. Spera să trăiască într-un final în linişte, unită, egală.  Auzeai o descriere de vis a unei lumi creionate atent pe un fundal idilic: o familie fericită, locuri de muncă, învăţământ de calitate, gospodării prolifice; urmau să trăiască o viaţă comunitară ideală, în care toţi erau egali cu toţi, în care nimeni nu avea în exces, o viaţă în care vor fi fericiţi. Cu toate că era un regim ateist, comunismul românesc s-a fundat pe un paradox constând în coabitatrea religiei cu acest regim ateist: comunistul român rămânea în străfundul său un credincios. Iar oamenii care nu au avut o ascensiune politică ( cel puţin nu imediată) nu s-au putut debarasa de crezul religios ortodox  

( murind pentru cel greco-catolic) atât de profund în portul lor spiritual. Iar răsfirând paginile istoriei, românul şi-a demonstrat încă de pe vremea  daco-tracă îndârjirea de a-şi păstra religia.

 

Revenind în 45, acela a fost anul începutului agoniei. Primii maltrataţi de maşina comunistă au fost minorităţile, ale căror pământuri au fost luate în posesie de către un stat care vroia să dea la toţi în mod egal şi de fapt la niciunul.  Frapant este faptul că nimeni nu conştientiza drama familiilor minoritare. Într-adevăr, românii primeau pământuri. În acelaşi timp saşii rămâneau fără. Imaginaţi-vă următoarea situaţie:  aveţi cinci ani şi vă jucaţi în curtea casei cu câinele devotat, într-o zi idilică de vară, care nu prevesteşte nimic în afara cerului senin şi a zâmbetului pe buze. Şi un bărbat apare în faţa casei. Se opreşte. Jocul încetează şi privirile se intersectează... “Ştii cine sunt?”.. Iar dumneavoastră, cu lacrimi în ochi răspundeţi...”Tata!”. Nu l-aţi cunoscut niciodata, însă chipul chinuit, bătut de un soare prea aspru vă este familiar, iar prin cortina lacrimilor memoria vă dezvăluie o poză care aţi strâns-o la piept de atâtea şi atâtea ori, în timp ce mama dumneavoastră vă povestea cum a fost deportat într-un lagăr din Ucraina. El s-a întors, însă câţi s-au pierdut pe drumul utopiei egalităţii? Câţi, datorită etniei sau educaţiei au fost daţi afară din trenul celor “egali”? Aţi mai spera în acest univers aparent paradisiac care v-a răpit copilăria şi care încearcă să îşi compenseze abuzurile printr-o infimă pensie veterană?

 

Se spune că banii nu aduc fericirea, dar o cumpără gata făcută. Într-un univers ideal nu ar exista prostituţie intelectuală în scopul bunăstării materiale. În acest univers ideal nu ai rata postul pentru că nu eşti căsătorit sau pentru că ai o situaţie financiară prolifică. Nu ai fi obligat să aderi la un crez politic ce nu-l împărtăşeşti pentru a prospera profesional. Însă în comunism nu exista acest univers ideal. Ci o versiune murdară a acestuia. Câţi nu au făcut parte din partid pentru a avea o balanţă financiaro-socială înclinată înspre succes? Câţi părinţi nu şi-au sacrificat credinţa politică pentru a le asigura copiilor o raţie de mâncare mai mare sau măcar un loc fruntaş la coadă? 

 

Comunismul a prins ca ideologie nu doar în state la nivel de gândire mediocru, ci a fost susţinut cu fervoare de nenumăraţi idealişti gânditori. Însă la începutul “erei roşii” în România s-a pus problema gândirii libere împotriva gânditoriilor arestaţi. Cei ce au îndrăznit să se revolte sau să gândească împotriva idealului sovietic au fost extrădaţi, expulzaţi, închişi sau omorâţi. A-i critica pe Nicolae Ceauşescu sau Gheorghe Gheorghiu-Dej este inutil, ei fiind tirani subsidari ai sistemului. Comunismul în sine a fost criminalul suprem. “Filozofii” revoltaţi erau lichidaţi fizic, terorzaţi şi, în cele din urmă, gândirea lor era neantizată, iar privirea odată vie, zglobie, chiar intrigantă sau insinuantă, golită, devenise abisală... A te întâlni cu cineva cu care odinioară schimbai anecdote şi a realiza că acel prieten şi-a pierdut în urma încarcerării identitatea, individualitatea, că a devenit un om fără conştiinţă, o pată în mulţime crea panică, frică...şi în cele din urmă o resemnare.

 

Idealiştii, revoltaţii, intelectualii.. toţi aceştia trebuiau eliminaţi...mai exact reeducaţi. Pe principiul “dacă-s dintre îi isteţi la carte, apoi nici la rele nu sânt mai prejos”, bunicii, unchii şi chiar părinţii voştri au fost pe rând ascultaţi, au spus totul..Erau oricine şi au făcut orice. Nu conta. Trebuiau să devină un exemplu, un simbol al maşinii de reeducare egală şi ideologică comunistă. Oameni bolnavi doar de o gândire lucidă trataţi cu nozinan, “foşti intelectuali”, diagnosticaţi aleator, închişi pe viaţă pentru libertatea gândului. Dar parcă n-am crede ororile... Există o oarecare reticenţă în a ne considera familiile care au supravieţuit ororii sovietice, veterane de război. Căci nimeni nu egalează comunismul cu nazismul.  Cei împotriva sistemului comunist trebuiau demascaţi, umiliţi total în faţa tuturor şi în special a lor înşişi. Trebuiau să se ruşineze fizic, religios, spiritual, familial. Trebuiau depersonalizaţi. Astfel ei deveneau morţi vii, îngropaţi într-un cavou al fiecărei zile unde întunericul se regăsea în fiecare colţ al minţii şi al sufletului lor.

 

Astăzi ni se pare alarmant că familiile noastre au trăit mai mult de 40 de ani în teroarea comunistă. Uităm însă două probleme fundamentale care au stat în calea revoluţiei: conformismul şi educaţia. Omul basculează o viaţă întreagă, în special în domeniul politic unde este un veşnic neexperimentat, între eroism şi laşitate. Dintre cei care au supravieţuit războiului, o parte îşi doreau o pace după care au tânjit, iar acum închideau (poate prea comod) ochii în faţa atrocităţiilor ce se petreceau. Cealaltă parte, care se revolta haotic, era încarcerată şi “reeducată”. Deja generaţiile din 41 (adică bunicii sau chiar noi) atunci când au avut prima întâlnire cu comunismul a fost ca şi atunci când mănânci pentru prima dată un nou soi de mâncare. Necunoscând gustul ce ar trebui să-l aibă, crezi sincer că ceea ce ai gustat tu este paradisul culinar. Erau îndoctrinaţi spre comunism. Unii aveau părinţi care încă sperau la regalitate şi care încercau să-şi ghideze progeniturile către aspiraţii politice monahale. Alţii, ai căror părinţi credeau şi sperau în ideología comunistă, le împărtăşeau crezul egalităţii sociale.  Iar generaţia ce le-a urmat s-a născut când România era amortizată în comunism. În care lumea era resemnată…

 

Între aceşti conducători existau ideologi. Existau şi oameni care nu furau pentru sine, care se gândeau că nu pot să fie egali, ei având şampoane, fixativ,  mâncare, televizor color, Cola şi Kent, în timp ce “egalul” lor stătea la cozi de la patru dimineaţa, cu ulciorica la o poveste adormită. Cu cel care, gustând banana verde şi văzând că este crudă, o considera o prostie mediatică şi o uita pe dulap. Cu acelaşi care o găsea într-o amintire prăfuită şi realiza minciuna sistemului. Existau şi astfel de oameni, dar nu se gândeau niciodată să se întoarcă împotriva conducerii. Erau întovărăşiţi, înfrăţiţi şi colectivizaţi intelectual. Erau cei plimbaţi două zile în jurul oraşelor, în maşini negre cu geamuri fumurii, minţiţi şi ameninţaţi pentru a împărtăşi convingerile politice. Însă aproape toţi se lăsau păcăliţi de petrecerile alcolizante comuniste, unde deveneau într-adevăr toţi egali...

 

Părinţii noştri au trăit şi un paradox al comunismului. Dacă bunicii lor au fost închişi pentru gândirea liberă şi profundă, ei erau recrutaţi şi sprijiniţi în ascensiunea gîndirii. Interesant este că, accesul la cărţi nu era periclitat. Din cele peste 1000 de livre ale bibliotecii proprii, mai mult de jumătate sunt cărţi cumpărate în perioada comunismului. Părinţii mei au citit sute de cărţi care le prezentau vederi ale “lumii din afară” care nu era nici pe departe o Meduza hidoasă aşa cum era prezentat, ci un Eden aflat departe, după gratiile propriilor graniţe. Un “Paradis al femeilor”, unde vitrinele prezentau ţesături imperiale, unde femeile se desfătau în monden şi dantelării, trăind într-o o atmosferă de alcov,unde trupul femeii devenea un rob al luxului. Unde “câinii aveau covrigi în coadă”. Iar paradisul românesc nu se asemăna prin lipsurile sale cu nimic din divinul descris în păgâna lume de dinafara graniţelor.

 

Astfel tinerii şi-au dat seama că vor să aibă Cola şi blugi, presă liberă şi Europa FM, cafea bună şi democraţie, libertate în gândire, drept de decizie, o viaţa în care să nu le fie teama să vorbească, să gândească. În care să aibă acces la tot şi drept de decizie. Astfel revolta le mocnea în suflet. Părinţii noştri au luptat pentru ei, părinţii lor şi copii ce meritau să poarte adidaşi noi şi fuste la modă. “Nu pot veni acasă că se trage”. “Mamă, se trage în Spitalul Municipal”. “ Merg la revoluţie”. Sunt cuvinte care le-au rostit mama şi tatăl tău pe fugă, speriaţi, dar încrezători, idealişti şi euforici de prospectul beatitudinii libertăţii părinţiilor lor. Următoarea dată când te vei uita la mâinile mamei tale, gândeşte-te că ţinea un steag tăiat în mijloc în mână strigând pentru eliberare. Atunci când te vei gândi că părinţii încă te tratează ca şi pe un copil, aminteşte-ţi că poate, într-o seară friguroasă de decembrie, tatăl tău se ascundea de gloanţe sau alături de colegi, trăgea la rândul lui pentru a-şi câştiga libertatea.

 

 Mulţi se gândeau că “se trage în oameni, vor fi morţi şi DEGEABA...degeaba...nimic nu se va schimba”. Erau semnele resemnării. Oamenii nu mai percepeau o lume în care ei să fie stăpânii vieţilor proprii. În acele momente de linişte, când nu ştiai dacă să plângi de fericire că al tău copil are curajul să lupte pentru crezul său sau să-i deplângi moartea timpurie.

Însă în timp ce ne sorbim cafelele de dimineaţă prinşi în zarva cotidiană, enervaţi de lipsa de timp şi de amuţirea naţională, să ne amintim că într-o zi de decembrie, după haos şi chin, părinţii, bunicii  şi noi înşine am zâmbit uşuraţi şi am exclamat: “ E gata! Suntem liberi!”